VISEPTOL (fragment)

PARTEA ÎNTÂI



SPĂRGĂTORII DE MINȚI

- Mă duc acasă, spun exact în mijlocul conversației despre Templele Industriale, Fabricile de Biblii, lumina electrică, droguri electronice și adaptarea morții la noile condiții de viață pe Pământ.

- Gata, am plecat, spun și în același timp mă ridic de la masă. Îmi înfășor fularul în jurul gâtului, îmi închid hanoracul până la ultima capsă, le strâng mâinile celor din jur, cobor în fugă scările și mă năpustesc în stradă ca un pușcăriaș eliberat în sfârșit după mulți ani de detenție.

Când te implici până la capăt într-o problemă de orice fel după o vreme nu se mai întâmplă nicăieri nimic. Am intrat în bar și după ce m-am îmbătat nu s-a mai întâmplat nimic acolo. După ce am coborât în clubul de la subsol și am băgat un pumn de viseptoale nu s-a mai întâmplat nici acolo nimic. Apoi am căzut pe stradă și am rămas întins până când nici acolo nu s-a mai întâmplat nimic așa că m-am ridicat exact ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat și am plecat spre casă. Îmi aprind o țigare și când vreau să bag pachetul înapoi în buzunar văd cele cinci doze de viseptol ascunse între pachetul de Malrboro și țipla protectoare. Fac la stânga pe lângă Tribunal și o iau pe Traian. Pe treptele băncii Reiffaisen un băiat și o fată împart frățește o pungă cu aurolac. Îmi schimb brusc direcția și o iau spre ei. Văzându-mă, încearcă să dosească punga, însă este prea târziu.

- Unde-i punga? Întreb dintr-o politeţe nejustificată.
- Ce pungă? Întreabă fata vrând să pară mirată însă cuvintele ei sunt foarte lungi şi semnul exclamării din voce este aşa de departe încât nu se aude şi nu se vede cu ochiul liber.
- Punga cu aurolac, punga pe care o aveai mai devreme în mână.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Hai, lasă vrăjeala şi scoate punga, nu vreau să ţi-o iau sau să îţi fac cine ştie ce, vreau doar să trag pentru că nu am tras niciodată.
- Dă-i fă punga, îi zice băiatul care pare să fi înţeles mult mai repede decât ea cum stă treaba.

Fata ezită. Stă aşa cu privirea pierdută pe faţa mea. Habar nu am unde se uită, în nici un caz nu mă privește pe mine. Băiatul însă nu se pierde cu firea, nu stă pe gânduri şi bagă mâna sub geaca fetei, scoate punga cu o mişcare smucită şi mi-o întinde. Mirosul de diluant îmi înoieşte toate simţurile. Ca şi cum o primăvară întreagă stă înghesuită în punga de celofan. O duc la gură şi trag cu putere aerul din ea. Primăvara narcotică a săracilor. Este iarnă și toată zăpada așezată pe crengile pomilor înverzește.

- Nu aşa, îmi zice băiatul, întâi trebuie să sufli, să o umfli şi după aia tragi.

Toxică treabă, îmi zic după două guri. Chioceii se poartă pe dos. Ei sunt ultima respirație a zăpezii albe. Gura căscată prin care iarna își dă sufletul. Le mulţumesc celor doi aurolaci şi îmi văd de drum. Nu îmi mai este foame. Nu mai am nici o obligaţie. Nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să fac nimic. Merg înainte pentru că nu trebuie nici măcar să stau. Pot să mă opresc şi este tot aia.

Un câine negru vine spre mine dând din coadă. Pe măsură ce se apropie îşi lasă capul în jos în semn de supunere. Sunt un balon incolor pe care o fetiță plictisită l-a lăsat să zboare. Mă ridic în sus fără să am nici un merit pentru asta. Nici nu îmi pasă măcar. Privesc în jos spre câinele străin și credincios. Lumea de jos cântă pentru lumea de sus într-o sală goală. Nu vine nimeni de sus la spectacol, toţi se duc la spectacolul de mai sus. Sunt invitați să cânte acolo unde sala este mereu goală. Spectacolul poate fi oricând inutil și asta trebuie să învățăm la repetiții. Să repetem partea cea mai grea, crucificarea fără spectatori, despre care nu se va scrie nimic pentru că totul a rămas secret . Acum s-o punem în scenă pentru publicul contemporan din sala goală. Au adormit toți și nu avem încotro, trebuie să revenim la cuie, să i le batem în carne, să curga sânge. Trebuie să îl facem să urle, altfel riscăm ca spectatorii să ațipească și să nu ne atingem scopul.


- Eu zic să îl futem pe Cristos în cur înainte de răstignire, așa le vom capta atenția! urlă Noul Papă, publicul din ziua de azi nu mai poate fi cucerit așa cu una cu două, întărește el.
- Hei, tu de unde ai mai apărut? îl întreb eu dezorientat, și unde ai învățat să te strecori așa neobservat? Putea dracu să îmi stea inima.
- Asta nu mă privește, mi-o taie Noul Papă, este treaba ta dacă te uiți la cal până nu mai vezi călărețul...
- Ce cal tataie? Ăsta de la tine dintre picioare e câine toată ziua...
- O fi el câine toată ziua dar noaptea este calul meu și am trecut prin multe împreună.
- E calul tău..... e calul tău.... păi dacă câinele ăsta e calul tău nu ar trebui să ai mai multă grijă de el? Nu vezi că arată ca dracu? E așa prăfuit că nici nu îți dai seama ce culoare are. Pun pariu că este plin de purici și de căpușe, ia uite-l cum se scarpină săracu.
- Nu știu ce îndrugi acolo și de unde le scoți, ăsta este calul meu alb, calul de paradă, încearcă Noul Papă să mă convingă dar nu mai apucă să termine ce are de spus din cauza câinelui care se scarpină atât de tare încât Noul Papă scapă hăţurile din mână.

Văzându-se liber, câinele se întinde pe jos și începe să se frece cu spatele de asfalt. Razele lunii îi luminează burta plină de râie în timp ce se zvârcolește pe asfaltul rece și schelălăie ascuțit, scurt și foarte des. Se vede că mâncărimea îl scoate din minți. Până ca Noul Papă să se dezmeticească câinele își face de cap. Acum alternează momentele în care se freacă cu spatele de asfalt cu momentele în care sare brusc în picioare și se mușcă singur de spate, răsucindu-și gâtul dincolo de limita științifică a elasticității. Orice ar face nu pare s-o scoată la capăt. Își întoarce capul schelălăind pentru a-și privi spinarea plină de răni. Nici măcar nu stă pe gânduri. Gura îi rânjește și colții ucigași se văd doar pentru o fracțiune de secundă după care se înfig în carne până la gingii. Câinele își mănâncă spinarea și dă din coadă de plăcere. Își înghite carnea vie ca un nehalit, fără s-o mestece sau s-o rupă măcar.

Mă uit la Noul Papă și mă bufnește râsul.
- Tataie, cîinele ăsta al tău sau cal cum oi vrea tu să îi zici s-a transformat într-o șenilă de tanc. Ce mai spui acum?
Noul Papă este galben de spaimă. Nu cred că mă aude. Privește îngrozit cum câinele se înfulecă singur prin înghițituri repetate și repezi.
- Vezi să nu i se aplece, de când nu i-ai mai dat ceva de mâncare uite-te la el săracu, e lihnit. Să nu i se facă rău, nu de alta dar nu cred că va fi o încântare pentru nici unul dintre noi să îl privim cum vomită.
Noul Papă este de ceară și din câine nu a mai rămas nimic înafară de cap și gât. Sătul, câinele scoate limba și îi linge mâna Noului Papă în semn de mulțumire. Noul Papă sare ca ars. Parcă cineva i-ar fi turnat în cap o găleată cu apă rece de izvor. Ca din senin își recapătă stăpânirea de sine și cu o mișcare rapidă scoate de sub mantia purpurie un pistol și împușcă cîinele în cap.
- Ce dracu faci tataie? Ti-ai pierdut mințile? Tragi cu pistolul așa cum ai chef și în cine ai chef? Unde te crezi? Crezi că aici împușcăm animalele așa după bunul plac? Ce ai avut cu el? Ce dracu ti-a făcut câinele ăsta?
Îmi vine să îl strâng de gât și numai faptul că are pistolul în mână mă oprește să nu mă reped la el și să îi strivesc mutra.
- Parcă ziceai că este calul tău. Că ați trecut prin multe împreună și tot căcatul ăla pe care mi l-ai turnat. O să te dau pe mâna poliției! Urlu către Noul Papă care imediat ce aude de poliție îndreaptă amenințător pistolul spre mine.
- A, deci așa stau lucrurile. Acum o să mă împuști și pe mine sau ce? Îl întreb, pe un ton mult mai moderat de această dată.
- Nu, nu o să pățești nimic, atâta timp cât nu începi să inventezi povești pe marginea acestui subiect.
- Povești? Ce povești? Îl întreb.
- Știu eu ce povești? Văd că ai o imaginație bogată. Atâta timp cât vei spune numai și numai adevărul nu vei păți nimic.
- Adevărul?
- Da, adevărul. Nu văd ce nu este clar. Calul ăsta și-a rupt picioarele, nu un picior, nu două ci pe toate patru. De fapt nici nu și le-a rupt, și le-a mâncat pur și simplu. Așa că am făcut exact ce era de făcut în cazul unui cal care și-a rupt piciorul. L-am împușcat. Nu mi-a plăcut deloc treaba asta. Acum trebuie să mă întorc pe jos acasă și am destul de mers.
- Acasă? Dar unde stai de te plângi atât?
- Asta nu-i treaba ta și nu care cumva să mă urmărești... Îmi atrage atenția Noul Papă îndreptând iar pistolul spre mine și dispare brusc în noapte fără să își ia rămas bun.

Este iar liniște pe strada Traian. Dar numai pentru moment. Din față vine cu viteză o mașină. Trece peste câinele mort fără să se sinchisească, fără să încetinească măcar. Îi împrăștie mațele peste tot. Ştiam eu că o să vomite până la urmă, îmi zic și mă îndrept consolat spre casă. Mă simt foarte obosit. Nu mă așteptam la asta când am luat punga din mâna băiatului. Eram pregătit să pornesc o revoluție a mutanților dar nici mâine nu este prea târziu pentru asta. Apoi merg. Merg înainte fără să îmi mai zic nimic.


ACUZAȚII NEFONDATE

- Vorbește mai rar, te rog și mai încet, îmi spune în telefon Ela, colega mea de apartament. Nu înțeleg ce zici.
- Că-țe-lu-l! Că-țe-lu-l! Îi silabisesc eu. S-a întâmplat ceva cu el. Pun pariu că moșul ăla imbecil este răspunzător pentru asta.
- Ce moș dragă? Ce moș? Ți-ai pierdut mințile?
- Ce moș?! ... Cum ce moș? Noul Papă! Moșu ăla pervers cu ochii de rechin și curu zbârcit. A fost în oraș azi noapte și....
- Bați câmpii, îmi spune Ela pe un ton zeflemitor. Cred că ești varză.
- Varză.... varză, una două ești varză, lasă că mai vorbim noi când vii acasă și o sa îl vezi pe Rom. Atunci să te văd ce o sa mai spui.
- Eu nu mai înțeleg nimic. Uite nu am timp acum de prostii, sunt cu un client. Zi repede ce are cățelul că tre să închid. Mi-o scurtează Ela. Îi este rău? E rănit? Să nu îmi spui că l-a lovit vreo mașină...
- Nu, nu l-a lovit nici o mașină. Este chiar vesel și are chef de joacă. Doar că...
- Doar că ce? Îmi zici azi sau nu?
- Este foarte mare.
- Mare?
- Da. Mare. Foarte mare. Nici nu mai încape pe ușă. Abia intră.
- Imposibil. Ce ai luat?
- Vrei să încetezi o dată cu căcatul ăsta? Nu înțelegi ce se petrece aici? Ce dracu fac cu el acum? Poți să suni la doctor te rog?
- Nu am timp, sună tu.
- Hai frate doar știi că nu am credit. Doar sună-l și zi-i să vină încoace.
- Nu îl sun, mă, pentru așa ceva. Ai înebunit? Cum să îi zic așa ceva?
- Nu îi spune nimic. Spune-i doar să vină.
- Eu zic să te liniștești. Hai că tre să închid. Pa! Îmi trântește telefonul și nu mai apuc să zic nimic.
Rom năvălește în pat peste mine. În ciuda dimensiunii uriașe pe care a căpătat-o în cursul nopții trecute este la fel de ușor ca înainte. Mă linge pe față cu limba lui uriașă în timp ce eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am fost strivit de labele enorme. Sunt absolut sigur că la mijloc este mâna Noului Papă. Sunt hotărât să demonstrez asta. Nu știu cum o voi face dar îl voi demasca pe porcul ăsta bătrân. Va plăti pentru asta. Am văzut de ce este în stare. Îmi vine să îl fac în toate felurile. Dacă aș avea încă o șansă să pun mâna pe el. Telefonul sună chiar când Rom iese din cameră.
- Auzi, are zgarda la gât? mă întreabă Ela din prima.
- Habar n-am. Cine s-a uitat la asta? Poate ar trebui să sun la Poliție.
- Cred că glumești. Vrei să ne aresteze pe amândoi? Hai pe tine ca pe tine, dar eu chiar nu am nici o treabă cu asta. Așa că te rog să te potolești și zi-mi dracu o dată dacă are sau nu zgarda la gat că nu am timp, ți-am mai spus. Mă repede Ela.
- Stai să văd, îi zic după care iau telefonul de la ureche și îl strig pe Rom care nu așteaptă prea mult și dă iar năvală în cameră. Încearcă să sară în mijlocul patului dar nu îi reușește și se lovește cu capul de tavan.
- Mamă ce cap de tavan a dat ăsta, zic și duc telefonul la ureche. Da, o are, îi răspund Elei.
- Și cum e zgarda? E mare și ea sau a rămas ca înainte?
- Cum să rămână ca înainte, e mare și ea, nu crezi că altfel l-ar fi strâns de gât?
- Hai frate că ești praf. Ia liniștește-te și lasă-mă pe mine cu prostiile tale că nu am timp. Te-ai făcut pilaf și mă fuți pe mine la icre. Vorbim diseară când ajung acasă.
Și iar: pac, telefonul în nas. Nu suport când face asta dar acum are noroc că sunt prea dominat de situația cu care mă confrunt. Poate că este mai bine să mă calmez și să analizez mai în profunzime situația înainte să implic autoritățile în această problemă. Oricum nu știu cum ar rezolva ei situația. Vor vedea un câine imens ce se repede spre ei și nu vor sta pe gânduri, nu se vor întreba nici o secundă ce intenții are, se vor gândi că Rom vrea să îi sfâșâie și-l vor împușca după care vor fuma o țigară. În drum spre bucătărie trec pe lângă baie și îmi dau seama că deși m-am trezit din somn din cauză că mă tăiase o pișare soră cu moartea, văzându-l pe Rom, m-am îngrijorat atât de tare încât am uitat complet de asta. Am uitat până să și fumez, lucru ce nu mi se întâmplă niciodată, în orice caz nu dimineața când mă dau jos din pat. Brusc îmi dau seama că nu știu sigur dacă este dimineață sau seară. Sunt sigur că încă nu este opt seara, altfel Ela s-ar fi întors până acum de la serviciu. Al dracu câine imens a ocupat camera în așa hal încât nici o rază nu a mai putut intra pe fereastră, îmi zic neliniștit și încerc să fug în bucătărie de unde aș putea să privesc afară dar Rom crede că mă joc cu el și ajunge acolo înaintea mea umplând și această cameră cu întunericul de blană creață. Mă gândesc că n-ar fi indicat s-o mai ard pe aici, altfel risc să mă sufoc. Existenţa posibilității ca totul să se termine aici, în întuneric, m-a îngrozit, făcându-mă să mă mișc natural și rapid prin bezna mătăsoasă din pur instinct de supraviețuire. Totul a durat mai puțin de două minute și am putut în sfârșit să respir ușurat când m-am văzut pe scara blocului, afară din casă. Am încuiat ușa de două ori numai jos și nu am uitat să îmi promit ca în fiecare zi că voi repara iala de sus care este stricata dintotdeauna. Lumina zilei m-a lovit direct în creier de cum am pus piciorul pe stradă. M-am ascuns imediat sub ochelarii de soare și am rămas acolo până la apus. Mâine voi pleca în Amsterdam și toate astea se vor termina.

AFACERI

Mă aşez pe băncuţa din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Maşinile de lux curg în toate părţile. De unde stau eu par nişte picături ce curg pe două canale, formând un strat de apă metalică foarte rară. Observ că de nicăieri a apărut Ela. Stă lângă mine, așezată pe geamatanul cu cadru metalic ca pe scaun. Este geanta ei de călătorie. Înseamnă ca am plecat împreună. Unde și când nu aș putea spune. În schimb am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roșu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizația cea mai bogată și cea mai culturala, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu șerpi invizibili până în momentul atacului, lei, tigri, pantere, crocodili, maimuțe carnivore și mult mult vânat, jungla va exista până ce evoluția ne va duce dincolo de carne. Aici banii sunt sângele și sufletul carnea. Un Porsche se intersectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru și curenții de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. Mă gândesc că așa o fi pe aici, se umblă cu cuțitul pe stradă.

- Cică pisicuțele astea olandeze, hibrizii ăștia exagerat de crăcoşi, nici nu te bagă în seamă dacă eşti brunet. Să nu mai vorbim de înălțime, dacă n-ai peste unu optzeci și cinci...
- A, și cum? Dacă vrei să fuți și tu un exemplar din ăsta din partea locului, nu se poate?
- Nici o șansă. Vrei la pizde, plătești. Nu îți pot spune cât de rău îmi pare pentru tine. Uneori mă simt așa norocoasă că sunt femeie! Am pizda mea la dispozitie nonstop.
- Taci! Încetează o dată cu porcăria asta. Ce caută șerpii invizibili și maimuțele carnivore în discuție? strig eu scos din minți.
- Ce? pufnește Ela în râs. Cine dracu a vorbit despre așa ceva?

O da, greșeala mea. Fusese una dintre vocile mele interioare. Cum mi-am dat seama de asta euforia a început să ia proporții și m-am trezit trântit la pământ și târât înapoi pe canalele subțiri și încâlcite ale memoriei. Apoi am intrat pe o ușă din dreapta. În cameră era noaptea petrecută cu trei ani în urmă în Bizar Club. Exact aceeași noapte cu mine la fața locului înghiținând până la urmă viseptol după viseptol. Acum îmi puteam verifica o curiozitate. Când am ieșit din club îmi amintesc că era dimineață și mai mult de atât era poimâine. Așa puteam afla aproape cu exactitate când fusesem târât în această escrocherie temporală. Tot ce aveam de făcut era să caut ieșirea din bar. Înainte și la dreapta după care am împins ușile metalice și am lăsat lumina să îmi spele chipul. Acum mai rămânea doar să îmi dau seama dacă este mâine sau poimâine. Am traversat strada și m-am oprit pe scuar. Ela era acolo, stând confortabil pe bagaje. M-am așezat pe cimentul trotuarului și am început să vorbesc cu ea privind-o de jos în sus.

Așa cum stă puțin aplecată spre mine, părul îi cade peste umeri și se răsfiră exact cât printre fire, soarele să își strecoare razele pentru a se opri pe buzele mele. Lumina astfel filtrată are gustul Elei.
- Salut, ești roman? mă întreabă unu ce tocmai trecuse prin fața mea.
Sar în picioare cum sar din realitate în vis. Prin ușa aia strâmtă. Nu mă așteptam chiar la asta. Dar acum este posibil să știe chiar și cum mă cheamă.
- Ceva nu este în regulă, îi spun Elei.
- Ești paranoic, vrei să ne mișcăm puțin?
Un singur gând: diavolul vorbește mereu pe limba ta. Tot așa a continuat să vorbească și străinul. În același timp s-a întors și s-a apropiat de noi. E mic și blond. Are freza lui Elvis. Jachetă neagră din piele cu talie scurtă și manșete supraelastice. Jinși negri și aproape mulați. Ciocate scurte, de vară. De sub zâmbet i se arată dinţii foarte mici.
- Te-am auzit vorbind românește, eu sunt din Ploiești, domnișoara vorbește și ea românește? Româncă? Întreabă străinul către Ela, fără să își ia ochii de la mine.
- Da, răspund eu, e româncă și ea.
- Turiști?
- Da.
- E, zi și tu frate ce oraș!? De la orașul ăsta o să piară lumea. Din cartierul ăsta de aici.
- Da, e jungla. Iad.
- Ce iad frățioare? Ăștia la orice colț de stradă îți oferă cocaină, pastile, le scot cu pumnul din buzunar și te lasă pe tine să alegi. Ce iad? Cu iadul m-aş obișnui, dar orașul ăsta... îl urăsc.
Știam că îmi aruncase pastila. Aștepta să-l întreb unde și cine îl întrebase pe el pe la colțuri că pe mine nu mă întrebase nimeni nimic.
- De când sunteți aici?
- De două zile.
- Și mai stați?
- Da, dar nu mai stăm acolo.
Încă de la începutul călătoriei trăiam cu teama că pastilele de viseptol nu îmi vor ajunge până la final.
- Viseptol? L-am întrebat eu. În fond era după cum bine a spus Ela, un străin care s-a oprit și fără să aibă nici o valiză la el, ne-a spus că urăște orașul ăsta.
- Pfiu! Făcu străinul. Ești norocos. Viseptolul este rar chiar și aici. Dar nu pot să cred ce noroc ai, unde mai pui că vorbești și românește. De unde sunteți? Din București?
- Nu, din Constanța. Am încerc eu să-i mai domolesc entuziasmul folosind un ton blazat, aproape sclifosit. Oricum nu vreau să se ajungă unde știu că se va ajunge. Mai bine zi ce-i cu viseptolul ăla.
- Ai dat fix peste omul potrivit. Cu greu se mai găsește așa ceva în zilele noastre. Dar eu știam, așa că mi-am făcut rezerve. Dar o să te coste ceva să știi.
- Păi cât este bucata?
- Depinde, câte vrei?
- Vreo 50 să spunem.
- Ți le pot da la 4 euro bucata. E bine?
- E bine. Ce era să fac, oricum nu cred o iotă din ceea ce îmi înșiră acolo.
- În regulă, să mergem atunci.
Fără prea multe explicații a luat-o în fața noastră. Vorbeşte fără oprire și la un volum care ne obliga să mergem aproape de el pentru a-l auzi.
- Unde trebuie să mergem? Întreabă Ela, căreia evident că îi vine peste picior să se deplaseze aiurea după cai verzi pe pereți. O iau după străin și merg la aproximativ 50 de centimetri în dreapta lui. Din spate se aude cum Ela își târâie bagajul.
Imediat ce m-am pus în mișcare am spart crusta de liniște ce se formase deasupra orașului. Sub straturile subțire, totul stă să explodeze, însă, dintr-un moment într-altul.
- Unde mergem, repet eu întrebarea văzând că străinul nu se sinchisește să-i răspundă Elei.
- Mergem la mine acasă. Doar nu credeai că umblu cu ele în buzunare?!
- Nu îmi place asta deloc, se aude iar din spate printre scârțâitul roților de la geamantan. Eu nu am chef să merg nicăieri. Nu vrei să te duci tu singur și noi să te așteptăm aici? Îl întreabă Ela pe străin pe un ton mieros. Ştie că de răspunsul lui depinde tot ce va urma. Ştie că eu voi asculta de acest străin până când mă voi vedea cu pastilele de viseptol în mână.
- Dar nu stau departe și putem urca la mine. Am destul loc și în plus de asta, în stradă este periculos. Viseptolul este ilegal.
De aici începe învârteala. Străduțe peste străduțe.

- Uite o rață care se bagă cu totul la fund! Îmi arată Ela entuziasmată spre cercurile rămase în urma păsării pe suprafața lină a apei. Ce rață este? parcă am văzut și la noi în Portul Tomis.
- Nu este nici o rață dragă, este un scufundac, de când îți tot spun să mai ieși și tu la plimbare. Să îţi dai curul jos din maşină.
Deși nu este iubita mea Ela începe să se alinte pe lângă mine ca și cum ar fi. O face atât de bine încât aș putea crede că am fost așa de rupt noaptea trecută încât ne-am tras-o, ne-am făcut tot felul de jurăminți și acum nu îmi aduc aminte nici în ruptul capului.
- Hai măăăăăă!!!!!! De ce ești rău? Mereu trebuie să mă critici tu, chiar și indirect.
- Nu, dar nu poți face aceeași greșeală la infinit.
- De ce nu? Cine o să mă oprească? Tu? Ha!
- Nu, dar te rănești singură.
- Auzi, știi ceva???? Sugi pula. Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea că nu ne știm de ieri de azi. La urma urmei mi se rupe de cum îl cheamă pe ăla.
- Simplu, scufundac.
- Mă doare-n cur de el. Nici măcar acolo. Mai bine vezi unde mergem, să nu ne trezim în curu gol. Cine-i ăsta? Îl știi?
- Ce întrebare stupidă. De unde dracu să-l știu? Crezi că cunosc toți românii? Eu zic să te liniștești. Totul va fi bine. Rezolvăm asta și apoi facem ce vrei tu. Sau dacă nu, ne putem da un loc și o oră de întâlnire și ne vedem atunci.
- Mi-e lene să merg singură, vin cu tine.
- O fata frumoasă ca dumneavostră ar trebui să aibă mai mult curaj. Se bagă străinul în discuție.
Știu ce gândește Ela despre asta și am simt cum sub mine a creşte pe nerăsuflate un butoi cu pulbere. Cu ifosele ei radicale ar putea arunca toată situația în aer cât ai clipi. Eu în schimb sunt gata să merg până în pânzele albe. Nu am nimic altceva de făcut. În cele din urmă ne oprim în fața unei uși albe.

Străinul a descuiat, a luat-o-n sus pe scări și noi l-am urmat. Deși ardeam de curiozitate să aflu cu ce se ocupă Străinul nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb. Iar despre el tot ce știam era că este un român din Amsterdam, oraș pe care după spusele sale îl urăște.

Două camere. O baie. Asta trebuie să fie camera de zi. Pe jos sunt numai perne mici de toate culorile. Perne albastre, roșii, verzi, violet, galbene, negre, portocalii. Un curcubeu în toată regula. Un curcubeu împăiat, umplut cu fulgi sau burete.
- Luați loc, ne invită străinul, puteți sta oriunde.
- Mersi.
- Pe mine o să vă rog să mă scuzați câteva minute, dar voi simțiți-vă ca acasă.

Ne-am trântit la întâmplare. Străinul a dispărut în camera cealaltă, închizând ușa după el. Am dat drumu la muzică și imediat ce am auzit vocea lui Fredy Mercurry am înțeles cu ce se ocupa Străinul în Amsterdam.
- Ăsta-i poponar. I-am soptit Elei la ureche să nu care cumva să mă audă Străinul.
- E pe dracu! M-a contrazis ea violent și nejustificat. Nu am avut însă timp să i-o întorc din cauza Străinului ce își făcu apariția. Era schimbat total. Altă freză. Costum galben, jachetă și pantaloni mulați, pline de paiete negre și verzi. Era să mă bufnească râsul de cum și-a făcut apariția. Și i-aș fi râs în față dacă nu aveam nevoie de el. De râs tot am râs, dar degeaba, dacă o faci în interior și nu se aude, nu are nici un farmec.

- Ce fac porumbeii? Vă simteți bine? Întreabă el făcând cu ochiul pentru a ne da de înțeles că dezacordu-i cioacă.
- Excelent! Îi răspund eu cu un entuziasm fals, gândul fiindu-mi doar la viseptoalele alea pe care nu le mai scoate odată.

Fermecat de coloratura pernelor nu observasem pereții tapetați cu busturi bărbătești de toate felurile, de la obez la somalez. Am nimerit la Poponarul Șef acasă, îmi zic în gând.

Începusem să îmi pierd răbdarea. Momentul se apropia. Palmele evident transpirau.
- Bun, zise Străinul, acum putem trece la afaceri.
- Perfect, am aprobat eu inutil din moment ce mă aflam acolo.
- Câte ai zis că vrei? Că nu mai țin minte.
- Păi nu am zis, sau am zis? Nu mai contează. Sunt bune?
- Bune?????? HA! O să te facă maimuță. De fapt ce vorbesc eu aici, mult dincolo de maimuță. O să retrogradezi în divizia D a umanității.
- Păi hai o dată, să nu mai pierdem timpul.


Îmi dau seama că nici măcar nu știu cum îl cheamă.

- Uite, îmi place de voi. Ce zici dacă îți dau o sută la 3 euro bucata? Și în timp ce negociază, Străinul bagă mâna adânc în stratul de perne și scoate o pungă în care stăteau cuminți pe puțin două kile de viseptol.


Răsuflu ușurat și fără să pierd timpul scot dintr-o mișcare treisute de euro din buzunar și îi întind Străinului. El îi ia și îi pune pe o pernă roșie fără să se uite la ei măcar și cu mâna cealaltă face o groapă în perna albastră dintre noi, în care varsă un mușuroi de pastile.

- Pot? Întreb eu politicos întinzând paradoxal mâna.
- Cum să nu, servește-te.

Am luat două pastile și în timp ce mă pregăteam să le duc la gură am simțit mâna Străinului pe mâna mea. Mă strângea, nu jucărie.

- Ce faci? Nu ești întreg? Păi noi luăm câte jumate și abia o scoatem la capăt și tu vrei să iei două? O să îți plesnească mințile și creierul va face implozie. Nu te juca cu astea că nu am chef să te am pe conștiință.

Am pus la loc cele două pastile ca un copil cuminte. Nu îmi puteam lua ochii însă de la ele. Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependența era mândră de sine. Eram acasă. Era și Ela. Totul era bine.

Străinul a rupt în două un viseptol și după ce mi-a spus să deschid gura mi-a pus o jumătate pe limbă.



TRECUTUL A DEVENIT PREZENT


- De când sunteți împreună? Ne întreabă Străinul.
- Nu suntem împreună. Suntem doar prieteni.
- Hai pe bune?!
- Pe bune.
- Și nu i-ai tras-o niciodată vrei să spui?
- Ne futem din când în când... răspunde ferm Ela. Dar atât.
- Păi ce ar mai fi în rest? Întreabă Străinul ridicând din umeri.
- Eeeee, ar mai fi... Ar mai fi dragostea, afecțiunea, înțelegerea, compasiunea, frăția... adică iubirea, pe scurt. Tot căcatul ăla.

Ieșind din gura Elei, aceste vorbe mi se par un semn de maturitate. Deși locuim de ani buni împreună nu știu nici până azi dacă o iubesc. Despre sentimentele ei nici nu are rost să mai vorbesc. Oricum ar fi, evident ne convine. Mereu ne facem vacanțele împreună.

- Și..... și-o dă bine? Întreabă Străinul cu privirea la mine.

Pentru o clipă cred că s-a terminat, că nu vom mai ieși vii de aici însă lucrurile decurg exact pe dos de cum mă așteptam. În loc să îi dea un șut în gură, Ela îl privește brusc pe Străin și privirea ei este caldă. Ce dracu? O fi de la pastile. Căldura asta vine de la sângele proaspăt scurs din cadavrul Străinului, mutilat efectiv de tocurile Elei? Nu. Ela chiar îl privește ca și cum l-ar fute aici și acum. Doar că tot în privirea ei se citește că aceste planuri nu mă includ și pe mine.
Dar de-odată mă lovește.

- O vrei? Ti-o dau frate. Întind eu coarda, doar doar Ela va riposta dintr-un moment în altul. Dar de unde. Trei kile de viseptol și este a ta. Nu merge nici asta. Devine din ce în ce mai clar că Elei îi surâde ideea.

Străinul se lungește spre Ela și întinzând mâna o apuc de gamba piciorului drept și o scutură cu putere.

- Material bun, tată, nu glumă. Carne proaspătă și țapănă. Mină de aur. În scurt timp Industria Filmului Porno va fi la picioarele tale. Este tot ce mai apuc să aud din gura Străinului înainte de a-mi așeza sub limbă o nouă pastilă de Viseptol și să mă trezesc alergând prin pădurile domeniului meu fredonând refrenul melodiei Împrăștierea: Sclavul propriei Demențe este Stăpânul restului.


DROGURI GENETICE

Dându-şi seamă cu ce fel de mutant contemporan are de-a face, Străinul îşi cere scuze şi dispare iar în întunericul dreptunghiular din perete. Uşa se aude trântindu-se şi pe sub ea ţâşnesc în camera noastră câteva raze de lumină electrică.

Ela mă priveşte ca şi cum şi-ar cere iertare rugându-mă totodată să nu pun în nici un fel la îndoială sinceritatea scuzelor sale. Ce pot să spun… nimic. Tot ceea ce pot face este să mă asigur că asta vrea cu adevărat.

- Eşti sigură că asta îţi doreşti? O întreb eu pe un ton din care reiese cât se poate de clar că nu am nimic împotrivă şi că este absolut liberă să facă ce vrea atâta timp cât asta-i ceea ce vrea cu adevărat şi nu se găseşte cumva prinsă într-o fantezie viseptolică înşelătoare.
- Nu îţi face griji, mă asigură ea, întotdeauna mi-am dorit să trăiesc aici. Mi-am dorit aşa de mult să mi se ofere această şansă încât doar dacă mi-am pierdut minţile aş putea refuza.
- Bine. Eu ştiu că îţi doreşti… dar filme porno?
- Să nu îmi spui că tocmai ţie ţi se pare degradant. Asta le-ar întrece pe toate şi te-ar transforma într-un mare ipocrit.
- Cum poţi să crezi aşa ceva despre mine? De când ne ştim noi?
- De când lumea. Îmi răspunde ea.
- Eşti prietena mea cea mai bună. Iar dacă faptul că deşi locuim împreună de o viaţă de om, nu ne-a împiedicat să ne acordăm unul altuia libertate totală, nu înseamnă că nu te iubesc. Iubirea nu are legătură cu gelozia, ea nu poate fi amestecată cu ura şi cu sentimentele negative.
- Şi eu te iubesc, să ştii şi să nu te îndoieşti niciodată de asta. Mereu te voi iubi.
- Ştii, la început nu am crezut nici eu că este posibil...
- Ce să fie posibil?
- Să mă iubeşti şi în acelaşi timp să dormi dusă, cu zâmbetul pe faţă, în camera cealaltă, în timp ce eu mi-o trăgeam în camera de zi ba cu Maria, ba cu Georgiana ori cu cine mai ştie cine.
- Şi mie mi-a plăcut când eram în baie cu Mihai, ăla din Fish şi tu ai vrut să te pişi că doar te trezise-i. Ştiu că ne-ai auzit pentru că nu ai mai bătut. Ăla îmi dădea limbi şi tu te-ai pişat în chiuveta din bucătărie. În seara aia după ce tipu a plecat și am rămas numai noi doi ne-am tras-o ca două animale sălbatice.
- Îmi amintesc, da. Cu cât creştea numărul celor pe care îi iubeai, eu te iubeam mai tare. Dar aici este vorba de pornografie. Adică cu totul altceva. Gândește-te bine.
- Înțelege, asta-i tot ce îmi doresc. Dacă nu înțelegi asta înseamnă că nu ai înțeles niciodată nimic.
- De ce spui asta?

Discuția ne este întreruptă de Străinul ce-și face apariția în cameră ținând în mână o pungă mult mai mică decât cea de viseptol. O pungă plină cu niște pastile care la prima vedere ar părea ibuprofen. Ela nu îl luă în seamă și continuă către mine:

- Iubindu-mă numai pe mine nu ai iubi nimic. Eu sunt o simplă femeie. E ca și cum ai mușca din cea mai bună prăjitură și ai mesteca aceea primă bucățică toată viața ta, încăpățănându-te să nu te atingi de restul. Tu vei muri cu ultimele firimituri în gură și prăjitura mușcată va rămâne după tine atât de veche și atât de nefolositoare.
- Pentru asta te iubesc Ela, îi spun și trăgând-o spre mine o sărut tare strivindu-mi buzele de ale sale până când mușchii feţei fac zgomot și durerea devine insuportabilă.


Străiunul s-a trântit brusc între noi și ne-a întrerupt definitiv discuția.

- Știi ce sunt astea? Mă întreabă el ridicând punga în dreptul capului pe care și-l sprijinise în cealaltă mână. Droguri genetice, îmi răspunde el imediat știind că n-am de unde să știu așa ceva.
- Droguri genetice????!!!!!
- Da, droguri genetice, comfirmă Străinul. Ultima descoperire în materie de narcotice. Luxul suprem.
- Luxul suprem?
- Exact. Dacă până acum totul se întâmpla numai în capul consumatorilor, acum situația este cu totul diferita. Nimeni nu va mai putea acuza pe cineva de o eronată percepere a realității, sau de toate căcaturile alea de care sunt acuzate de obicei organismele chimice.


Ce pot spune? Sunt un școlar îndrăgostit de profesorul de religie care știe adevărul absolut despre Dumnezeu și Univers în general. M-aș lăsa chiar sodomizat pentru a afla secretul. Nu îmi amintesc să mai fi fost vreodată așa de curios cu privire la un lucru, poate doar într-o altă viață în care am fost pisică dar nu știu nimic sigur despre asta.

Mi-am pierdut de mult controlul și nu știu ce să cred. Nu știu dacă situația asta este una reală sau dacă viseptolul este de vină. Confuzia îmi crește și mai tare când Străinul își scoate basca de pe cap cu tot cu partea capului pe care aceasta i-o acoperă. Arată ca și cum cineva i-ar fi secționat în două capul de sub sprâncene în sus. I se vede creierul. Îngrozit de această priveliște mă uit imediat la șapca pe care Străinul a așezat-o pe perna lila, cu fața în sus. O apuc și încep s-o întorc pe toate părțile cu gesturi disperate. Nu vreau să mă gândesc la ce mi se citește acum pe chip. În șapcă nu se află nimic și nu sunt nici măcar pete de sânge. Tradiționala căptușeală și nimic altceva.

Apoi mă uit brusc și suspicios către Străin. A fost o simplă halucinație, îmi spun eu și mă liniștesc pe loc văzându-l pe Străin cum își plimbă mâna prin păr. Totul este la locul său. Încă un moment ca asta și mi-aș putea pierde cumpatul, riscând astfel să pun în pericol toată afacerea.

- Zi dracu o dată despre ce este vorba. Mă aud urland.
- Ce ştii despre genetică?
- Cam ce ştii tu despre Atlantida….
- Păi uite, treaba-i simpla. Simplu de explicat pentru că în rest nu-i simplă deloc.

Zicând asta, Străinul răstoarnă punga în aceeaşi groapă din perna pe care stătuse ceva mai devreme viseptolul. Acum văd că deşi toate pastilele sunt albe şi au aceeaşi formă fiecare în parte este ştanţată cu un însemn diferit. Şi iar mă simt ca o pisică ce nu îşi găseşte liniştea până ce nu cercetează totul în jur.

- Pot? Îi cer eu politicos acordul Străinului întinzând în acelaşi timp mâna spre habitatul senzaţiilor puternice.
- Da cum să nu, răspunde prompt Străinul.

Nu are nici un rost să mă gândesc la vreo alegere aşa că iau o pastilă la întâmplare şi încep s-o privesc cu atenţie. Este lunguiaţă şi nu foarte tare. Pe una dintre feţe are o ştanţă în care este prezentată prăbuşirea lui Icar.

- Asta ce efect are? întreb.
- Foarte simplu, iei una şi pentru două săptămâni îţi cresc aripi şi poţi zbura. Apoi se usucă şi cad. Imediat se dezintegrează.
- Păi şi ceva mai vesel nu puteau şi ăştia să pună pe ea? Tocmai o tragedie care s-a întâmplat în mintea unui grec tâmpit de acum mii de ani s-au gândit ei că ar fi la fix? Haha.
- E, nu-i vorba de asta. Dar sunt obligaţi de Ministerul Sănătăţii…. Aceeaşi poveste ca şi cu ţigările.
- Vrei să zici că-s legale? Întreb eu nevenindu-mi să cred aşa ceva nici în ruptul capului.
- Unele da, altele nu. Dar cum se întâmplă tot timpul au țâșnit și alea interzise din laboratoare direct în gurile noastre. Uite asta este interzisă, îmi spune Străinul alegand o pastila din mușuroiul dintre noi.
- De ce?
- Pentru că te face invizibil și nimeni nu are voie sa fie invizibil.

Și tot așa, Străinul își continuă prezentarea. Pe măsură ce îmi explică, îmi dau seama că totul este posibil. Cine vrea patru mâini să ridice mâna. Vrei două puli, se face. O ureche în piept să îți asculți inima? Nici o problemă. Sau poate o ureche în palmă să poți auzi pipăitul, mangaiatul, sau lovitura. Vrei branhii, să poți respira sub apă? Ia de-aici. Vrei să ai încă o limbă dar sub buric pentru a-ți satisface iubita? Caută-ne. Mai vrei încă un cap? Te ajutăm noi pentru că nimeni nu știe mai bine ca noi că două capete gandesc mai bine ca unul singur. Și tot așa o ține Străinul până ce mă aduce la exasperare. Sunt pe muchie de cuţit.

Tavanul camerei este fundul unei prăpăstii. Pereții devin abruți. Sunt convins că mulți turiști au căzut acolo intrând cu totul în pământul alb ca într-un mormânt hrăpăreț. În apartamentul de deasupra, viermii colcăie înfometați și leneși, pentru a nu rămâne fără energie până la următorul cadavru.

Va dura ceva timp până să mă obișnuiesc cu asta, îmi zic. Îmi surâde totuși ideea unei găști de prieteni zburători. Posibilitățile sunt nelimitate. Mă și văd împreună cu o ceată de voluntari ridicându-ne până ce de jos vom părea niște simple păsări. Nu va observa nici dracu când ne vom deschide toți șlițul de la pantaloni și ne vom pișa pe oraș, făcându-i locuitorii să creadă că plouă. Uite și doi îndrăgostiți sărutându-se romantic în ploaie. Uite ţăranii cum îi mulțumesc lui Dumnezeu că le udă culturile. Uite cum răsar ciupercile imediat ce tragem fermoarele.

Cu Străinul mă înțeleg pe loc. I-o voi lăsa pe Ela și el îmi va da în schimb câte trei pastile din fiecare. Asta înseamnă cam 120 de bucăți. Evident că Ela se lasă aparent vândută de dragul meu. Știm amândoi foarte bine că ar fi rămas oricum, chiar și pe gratis.

Mă pregătesc de plecare. Dar înainte îl rog pe străin să ne lase singuri pentru o jumătate de oră.

- Nici o problemă, spune Străinul ridicându-se în picioare. Voi fi în camera cealaltă. Dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să bateți. Apoi dispare iar în dreptunghiul negru din perete închizând ușa.



ÎN VIZITĂ LA COLECȚIONAR

Mi-am luat la revedere de la Ela și am ieșit în stradă. Acesta este un moment în afara istoriei. Un moment ce trece neconsemnat şi nu există pentru cititorii înpătimiți. Orgasmul. Controlul suprem. Stoarcerea vieții. Imaginile ce îmi trec prin fața ochilor pe drumul spre Central Station mă ajută realmente în această diversiune.

Tineri veseli cu căștile în urechi mișună peste tot. Tineri de toate vârstele. Tineri bătrâni, tineri copii cu părinții lor la fel de tineri. Tineri ce din cauza veșmintelor pe care culorile vii și proaspete se aleargă, par într-o forfoteală continuă, într-un du-te vino etern, chiar dacă nu fac altceva decât să stea pe scaunele trenului sau în picioare ținându-se de bară. Totul pare să aibă legătură cu tinerețea pură în care totul este permis și nimic nu mai rămâne de iertat sau de condamnat. Şi lucrurile se complică fără nici un fel de milă. Când privesc înapoi apăs o accelerație invizibilă și toată viața din jur prinde o viteză năucitoare și imposibil de controlat. Mă trezesc luat de viitura asta de carne amestecată și târât înapoi în Cartierul Roșu unde cum mă opresc pentru numai o secundă să îmi trag sufletul doi negrii în parpalace din piele neagră se reped spre mine și îmi oferă cocaină. Imposibil de refuzat. De o parte și de alta a canalului numai oferte tentante. Dar chiar și în această demență strălucitoare, în tot acest desfrâu inocent există lucruri atât de nelalocul lor încât simplul fapt că se află acolo le întoarce pe dos tot sensul. Așa se face că nu am încotro și mă opresc involuntar în fața panoului publicitar ce mă informează că acolo și numai acolo, la parterul acelei case pot vizita cea mai mare Colecție de Îngeri din lume. Un bărbat ridicol de înalt, cu ochiul stâng acoperit de unul din peticele alea negre pe care le poartă pirații prin filme, mă privește de la fereastră și îmi face semn să intru. Nici prin cap nu îmi trece să-l refuz.

- Bine ați venit! Îmi urează jovial Colecționarul și fără să mai piardă timpul mă ia de braț și mă conduce în prima cameră, a cărei fereastră dă în curtea intrioară a casei sale. Privind colivia în care îngerul stă ca un sticlete pe bățul lui nu sunt sigur că este chiar așa dar vocea Colecţionarului pare reală şi înclin să cred că sunt treaz.
- Pe vremea când era om, Îngerul Copil, a fost mare. A trăit mult, apucând să îmbătrânească chiar. Acum n-ai zice dacă te uiți la el. Stă toată ziua în colivie. Pot să îi las ușa deschisă... degeaba, nu se încumetă să iasă afară. Își întinde doar aripile așa cât să nu îi amorțească și în rest nimic. M-am păcălit când l-am cumpărat și crede-mă că nu a costat puțin. Îmi spune Colecționarul și apucând bastonul de lemn cu vârful de aur foarte ascuțit îl bagă printre gratii și-l înțeapă pe Îngerul Copil între coaste. Îngerul Copil își acoperă din reflex corpul gol cu aripile. I se mai văd doar picioarele de la glezne în jos.
- Când face asta, pot să jur că totul este o minciună și că nu a fost niciodată bărbat, îmi spune indignat Colecționarul și îndreaptă iar bastonul spre Îngerul Copil.
- De ce faci asta? Nu vezi că îl doare?
- Îl doare? Cum să îl doară? Nu-l doare nimic. Este un prefăcut și face asta crezând că ne impresionează. Ei bine... am o veste proastă pentru tine micuțule, îi spune Colecționarul Îngerului Copil. Hai, fă ceva, cântă dansează, spune un banc, dacă vrei să ne impresionezi, nu apela la tertipuri din astea de pizdă proastă, doar nu îți dau de mâncare degeaba.

Îngerul Copil începe să tremure de spaimă și se retrage în fundul coliviei cu spatele lipit de gratii. Își ține în continuare aripile înfășurate în jurul corpului. Arată ca o fetiță speriată. O fetiță ce poartă o rochie simplă, croită din pene albe ce sclipesc ori de câte ori soarele reușeste să străpungă norii groși cu câteva raze ce intră pe fereastra de lângă colivie.

- Hai poponarule scoate dracu rochia aia de pe tine că mă faci să vomit, urlă Colecționarul la Îngerul Copil și îl înțeapă foarte tare de această dată cu bastonul printre pene.
- Ajunge! țip eu și-l prind pe Colecționar de mâna în care ține bastonul, strângându-l foarte tare, să înțeleagă că nu-i de glumă. Pentru ce dracu l-ai cumpărat? Să-l chinui? Mai bine îi dai drumu să zboare și gata.
Colecționarul se smucește din strânsoare reusind cât a-i clipi să își elibereze brațul și mă trântește la pământ. Îmi pune un picior pe piept și își lasă în el toată greutatea corpului. Îmi plimbă prin fața ochilor vârful ascuțit al bastonului și apoi cu o mișcare precisă de soldat antrenat în trupele speciale mă înțeapă cu el sub bărbie.
- O singură mișcare și ești mort. Îmi zice Colecționarul pe un ton impersonal ca de robot uman. Ce crezi că faci aici? Adică eu te primesc la mine în casă și tu așa îmi mulțumești? Data viitoare când te vei mai amesteca în problemele mele îți voi scoate creierul cu bastonul ăsta prin gură. Înțelegi?
Nu îi pot răspunde în nici un fel, atât de tare mă apasă cu piciorul pe piept. Nu pot să dau nici din cap din cauza bastonului ce îmi înțeapă bărbia.
- Cred că am fost destul de clar, spune către mine Colecționarul recăpătându-și vocea de om și îmi ridică piciorul de pe piept. Apoi se întoarce iar spre Îngerul Copil și îl înţeapă cu bastonul în frunte de această dată. Păcat că nu mai am încă unul ca ăsta, spune iar către mine fără se se întoarcă. I-aș fi pus să se bată între ei. Ar fi fost un spectacol pe cinste și îmi cer scuze că nu pot să îți ofer o astfel de distracție. Hai ridică-te, nu sta întins acolo pe jos, este rece și poți face o pneumonie de totă frumusețea, doar nu vrei să îți strici toată vacanța. Să-l lăsăm pe travestitul ăsta mic pentru moment, ne vom ocupa de el un pic mai târziu, și hai să trecem la lucrurile cu adevărat serioase. Băi muistule, vezi ce faci cât nu sunt pe aici, să nu te caci cumva sau să faci labă că dracu te ia, îl amenință Colecționarul pe Îngerul Copil, arătându-i bastonul, după care se întoarce spre mine și luându-mă de braț mă conduce spre ieșirea din cameră. Ceea ce îți voi arăta acum este, cum îmi place mie să-i zic, piesa de rezistență a colecției mele. Nu știe nimeni cu precizie ce vârstă are, oricum este vorba de câteva zeci de mii de ani. Valoarea sa este inestimabilă. Mă asigură Colecționarul în timp ce mă conduce pe un coridor îngust, vopsit cu tavan cu tot, în roșu aprins și viu, încât încep să cred că în loc de var a folosit sânge tâșnind dintr-o ființă aflată în viață la momentul respectiv.

Coridorul dă într-o altă cameră, ceva mai mare decât prima în mijlocul căreia se află singura piesă de mobilier acoperită însă în întregime cu o husă de mătase neagră și groasă. Pereții sunt albi ca și ușa pe care am intrat și care din acest motiv nu se mai distinge. Colecționarul apucă un capăt al prelatei și trage de el cu putere. În camera fără ferestre năvălește o lumină albastră ce colorează pereții și aerul. Este atât de puternică încât îmi ia câteva secunde bune până să pot distinge obiectul imens pe care îl am în față. Este un acvariu care pornește direct din podea și se termină la numai câțiva centimetrii de tavan. În el înnoată, zbenguindu-se ca un guppi, un Înger Copil cu Aripi de Pește.

Colecționarul se apropie de bazin și își lipește mâna de sticlă. Îngerul Copil face câteva mișcări foarte rapide din cele trei înnotătoare și vine repede lângă mâna Colecționarului, lipindu-și obrazul drept de geam pe interior. Acum văd foarte limpede cum solzii de pe aripioare îi strălucesc albastru și că de acolo vine toată lumina.

- Dacă ar fi după el, nu ar dormi niciodată și s-ar fâțâi de colo-colo ca un nebun tot timpul. Însă mi-e frică să nu moară de oboseală și de-aia îl țin acoperit cu husa asta neagră. Îl am de când mă știu. Tatăl meu l-a cumpărat cu mulți ani înainte ca eu să mă nasc de la un pescar bătrân. Nu vorbește și nu poate fi scos din apă. Nici măcar nu mănâncă. Se joacă toată ziua dacă uit să-l acopăr.
Colecționarul vorbește cu privirea pierdută pe trupul Îngerului Copil cu Aripi de Pește. Ce dracu fel de înger o mai fi și ăsta? mă întreb eu mirat, și oare cum a rămas neobservat în cărțile de religie? Nu îmi amintesc să fi citit vreodată măcar o singură referire la existența lui. L-aș întreba pe Colecționar însă nu știu cum ar putea interpreta întrebările mele și nu îmi pot asuma nici un risc în ceea ce îl privește după momentul petrecut lângă colivie. Apoi fără să mă anunțe măcar Colecționarul acoperă bazinul cu prelata neagră și apucându-mă iar de braț mă îndrumă spre ieșirea din cameră.

Mai mult ca sigur ăsta-i sânge, îmi zic când mă trezesc iar în mijlocul coridorului roșu.
- Dar tablourile? Mă aud întrebând fără să gândesc, fără ca măcar să fiu curios, fără ca cineva să-mi fi spus măcar.
- Tablourile? Ce tablouri? Mă întreabă Colecționarul încruntându-și sprâncenele.
- Tablourile... repet eu, trebuie să aveți și o colecție de tablouri și înclin să cred că este una impresionantă, încerc eu să îl flatez pe Colecționar.
- Tablouri!? Hîîîî! Auzi la el, tablouri. Dacă vrei să vezi tablouri du-te la muzeu băiete. Aici n-ai să vezi așa ceva. Îți bați joc de mine? Credeam că ești un om serios... Se aprinde Colecționarul.
- Îmi cer scuze dacă v-am deranjat cu ceva... trebuie să fi fost prost informat.
- Ar fi bine să fie așa, adică să fi fost prost informat, îmi zice Colecționarul pe un ton impunător și se oprește în mijlocul coridorului roșu strângându-mă iarăși de braț, ceva mai încet totuși decât prima dată. Altfel aș fi nevoit să cred că ai venit în casă la mine și acum mă iei peste picior. Mai bine termină cu prostiile și hai să vedem ce face porcul ăla mic. Sunt sigur că se masturbează. Sunt cu ochii pe el de ceva vreme dar ce să spun.... băiatu este bun, mereu mă face, dar cât o să-i mai meargă crezi? Îl prind eu într-o zi și atunci...
- Chiar crezi una ca asta? Îl întreb pe Colecționar astfel încât să îmi maschez indignarea.
- Una ca asta? La ce te referi? Îmi întoarce Colecționarul întrebarea foarte surprins.
- Că se masturbează... la asta mă refer. Cum poți să crezi asta despre el și în același timp să fii convins că este un înger veritabil.
- Uneori am impresia că nu este altceva decât un cocoș schizofrenic și da, ca să îți răspund sincer la întrebare cred că se masturbează. Cine știe ce face el sub aripile alea.
- Poate doar se apără de bastonul ăla cu care îl tot înțepi, la asta nu te-ai gândit? Nu ți-a trecut prin cap că poate îl doare?
- Îl doare pe dracu! Nu îl doare nimic, se dă lovit ca să vă fie vouă milă de el și se folosește de asta ca să se acopere cu aripile alea și să se masturbeze sub ele.
- Nouă? Care nouă?
- Da, vouă, adică vizitatorilor.

Ajungem în fața ușii. Colecționarul își duce degetul arătător la gură și țuguindu-și buzele îmi face semn să tac. Apoi își lipește urechea de ușa ce dă în camera în care se află colivia Îngerului Copil. Foarte încet răsucește mânerul reușind să nu facă zgomot și apoi izbind ușa de perete se năpustește în cameră urlând ca un descreierat la Îngerul Copil:

- Aha, până aici ți-a fost, ți-am spus că te voi prinde până la urmă, ei bine micuțule ziua aia a venit! Strigă Colecționarul și ridică fulgerător bastonul cu intenția clară de a-l pedepsi pe Îngerul Copil ce stă nepăsător sprijinit de gratii chiar lângă ușiță, cu spatele la noi.
- Hei, nesimțitule, uite-te la mine când vorbesc cu tine. Te crezi de capul tău aici?

Colecționarul tună și fulgeră şi îndreaptă vârful ascuţit al bastonului spre Îngerul Copil. Mă gândesc că poate este momentul să îmi termin vizita. Acum îmi este clar: Colecționarul nu este în toate mințile. I s-a pus pata pe Îngerul Copil și vrea să îl termine cu orice preț iar eu nu pot face nimic pentru a împiedica asta. Dar Îngerul Copil este atât de calm încât pare suspect chiar și în toată nebunia asta în care îmi este aproape imposibil să mai trag vreo concluzie. Nu dă doi bani nici pe mine și nici pe Colecționar. Stă tot așa, cu aripile înfășurate în jurul său și cu spatele lipit de gratii. Vârful ascuțit al bastonului se îndreaptă cu viteză spre spatele Îngerului Copil gata să îl ucidă. O muzică necunoscută tâșnește din toate părțile în cameră, acoperind toată hărmălaia. Bastonul Colecționarului înțepenește în aer chiar înainte să străpungă pielea Îngerului Copil.

Încerc să mă dau un pas în spate dar nu merge. Îmi simt mușchii rigizi și tari ca și cum cineva mi-ar fi scos toată carnea de sub piele și apoi ar fi turnat în ea mortar care acum se întărește cu repeziciune. În schimb Colecționarul aruncă bastonul cât colo și începe să danseze în jurul coliviei. Menţine ritmul deşi îşi pierde cu totul controlul. Până și mișcarea cu care întinde brațul spre perete și deschide acolo un sertar invizibil din care scoate un satâr, este incorporată în dans de chiar zici că face parte din coregrafie. Privesc reprezentația ca un spectator lipit cu forța de scaun. Îngerul Copil cântă, vocea lui mă paralizează iar pe Colecționar îl face să danseze cu ochii ieșiți din orbite.

Nu mă pot opri din privit. Colecționarul dansează în jurul coliviei dând din mâini chiar dacă în dreapta ține satârul. O singură mișcare necontrolată din partea Colecționarului m-ar putea costa capul. O singură notă ceva mai înaltă să scape din gura Îngerului Copil când Colecționarul îmi trece cu satârul prin dreptul pieptului sau al frunții, m-ar costa viață. Vocea îngerului se schimbă când îmi spun că nu mai ies viu de aici.

Poate ar fi cazul să mă gândesc la lucruri mai serioase dacă tot îmi voi pierde viața, decât să sper că nu mi-o voi pierde. Însă asta este valabil oricând. Acum Colecționarul lasă toporișca jos fără să se oprească din dans și cu stânga își scoate petecul negru ce-i acoperă ochiul stâng. Cu dreapta își sfâșâie pantalonii de pe el, cu tot cu chiloți rămânând gol de la brâu în jos. Sare de pe un picior pe altul fluturând petecul negru deasupra capului. Tot cu mâna dreaptă își apucă mădularul umflat și îl îndreaptă spre mine ca pe un arătător, oprindu-se din dans. Fără să își mute privirea din ochii mei, își leagă petecul negru de capul pulii și mă salută ca pe un ofițer superior lui, ducând mâna la frunte:

- Pirat Sub Acoperire de Gradul Trei, nume de cod: Alfred. Raportez!

Și dansul începe de la capăt, fără nici o continuare, fără să urmeze niciun raport, fără nici o explicație. Toporișca îmi trece iar cu lama ascuțită la numai câțiva milimetri de gât. Încerc să-l rog pe Îngerul Copil să nu mai cânte, dar buzele îmi sunt și ele pline cu ciment și nu-i nimic de făcut.

Sunt obligat să stau aici unde din senin, Colecționarul ridică satârul și taie fulgerător sfoara de care este atârnată colivia. Observ că oricât de tare s-ar contorsiona în ritmul lui drăcesc, Colecționarul își ține în permanență mădularul în mână. Petecul negru este plimbat de la un capăt la altul al pulii Colecționarului.

Colecționarul se masturbează. Se aude zgomotul ca de clopot pe care colivia în care cântă Îngerul Copil, îl scoate când lovește podeaua încăperii. Are efectul unui gong ce pune capăt spectacolului. Pe neașteptate se instalează liniștea.

Îngerul Copil s-a oprit din cântat. Colecționarul este însă epuizat. Deși respiră precipitat, respirația nu i se aude. În zadar urlă Colecționarul la Îngerul Copil, după ce reușește să se îndrepte de mijloc, nu se aude nimic, doar gura i se deschide și i se închide într-o muțenie completă. Pe măsură ce urlă fără să scoată nici un sunet, se albește la față și obrajii i se adâncesc spre centrul gurii ca și cum gingiile i-ar atrage ca niște magneți. Pleoapele i se învinețesc. După traiectoria capului și forma gurii, Colecționarul se pare că rage la Îngerul Copil care în continuare nu da doi bani pe Colecționar.

Ușița coliviei este izbită cu o furie nebună de gratii și mâna Colecționarului năvălește înăuntru, apucându-l de ceafă pe Îngerul Copil. Când îl trage afară, realizez pentru prima dată cât de mic este Îngerul Copil. Nu are mai mult de douăzeci de centimetri dar asta este ultima problemă în momentul de față.

Colecționarul îl ridică deasupra capului pe Îngerul Copil și întorcându-l cu fața spre el continuă să urle și să-l scuipe necontrolat. Îl ține ca pe un pisoi. Îngerul Copil tot nu se sinchisește. Și pentru prima dată de când și-a rupt pantalonii, Colecționarul dă drumu mădularului erect și se folosește de mâna dreaptă pentru a îi sufleca Îngerului Copil rochița de pene strălucitoare. Îngerul Copil nu poartă chiloți și are fese albe ca marmura. Îmi amintesc de Venus din Milo pe care o văzusem într-un album de artă și mă ofticasem că cearceaful ăla îi acoperea trupul de la brâu în jos. Îngerul Copil este îndoit de mijloc ca o păpușă de plastelină. Colecționarul îl forțează să se aplece în față și să își ridice curul. Apoi printr-o mișcare rapidă și imprevizibilă își îndeasă mădularul între fesele Îngerului Copil și fără să piardă nici o secundă începe să i-o tragă pe la spate. Pentru un foarte scurt moment, Îngerul Copil se pierde cu firea și câte o stea roșie îi răsare în fiecare obraz. Apoi se stinge. Iar îi răsare, iar moare şi uite aşa se creează un pâlpâit continuu, un pâlpâit simetric ce merge până într-un roşu aprins ce apoi se stinge, apoi se aprinde, apoi se stinge, se-aprinde în obrajii Îngerului Copil.

Colecționarul își ține ambii ochii întredeschiși ca efect al intensității plăcerii. Dintre pleoapele ochiului stâng se întrevede întunericul foarte intens ca și cum acolo s-au retras să moară toți sorii bătrâni, rămași fără planete. Ochiul drept este gata să îi iasă din orbită. Îngerul Copil arată în momentul de față ca un prezervativ cu aripi. În delirul orgasmului continu, Colecționarul îi desparte aripile și îl ține de ele în timp ce i-o trage din ce în ce mai repede. Apoi chiar în mijlocul spasmului final, când sunt gata să jur că un fluviu de spermă va tâșni din gura Îngerului Copil și va inunda încăperea, Colecționarul ridică satârul cu mâna dreaptă în vreme ce cu stânga își prinde victima de părul mătăsos și bucălat și trăgându-l în sus îi întinde gâtul și .... zang. Capul Îngerului Copil se rostogolește pe podea râzând într-un asemenea hal încât liniștea din cameră se sparge și ea cu un zgomot de geam imens aruncat de la etaj. Colecționarul se prăbușește și el pe podeaua rece cu trupul decapitat al Îngerului Copil zvâgnindu-i pe pulă. Din gâtul tăiat tâșnește sânge amestecat cu spermă. Din colțul camerei se aude hohotul înfernal al capului secționat cu o precizie așa de mare încât din el nu curge nici o picătură de sânge. Ba mai mult, din cauza râsului capul Îngerului Copil s-a înroșit permanent în obraji. Ceva este în neregulă, îmi zic în timp ce mă uit foarte atent la trupul decapitat. Nici din trup nu curge sânge.
- Cheamă Salvarea! Cheamă Salvarea! Urlă la mine Colecționarul. Cheamă Salvarea până nu este prea târziu. Ajutooooorrrr! Ajutoooorrrr! Cineva să cheme o Salvare. Sunt rănit! MOR! MOR!
- Salvarea?! Cum să chem salvarea? Ai înebunit, te vor da pe mâna Poliției și vei înfunda pușcăria pentru omor deosebit de grav.
- Cheamă Salvarea! Urlă cât îl țin plămânii Colecționarul. Nu vezi că mi-am tăiat pula?
- Pula? Întreb eu foarte neîncrezător. Cum vine asta? zic în sinea mea și înțeleg totul în clipa în care mă întorc spre capul Îngerului Copil și îl surprind mestecându-i Colecționarului capul pulii.
- Nu râde porcule, strigă Colecționarul către capul Îngerului Copil. O să vezi tu pe dracu.
Tu nu sta, cheamă dracului Salvarea aia o dată, o să-mi curgă tot sângele.
Pentru moment am ezitat să sun pentru că nu eram convins că este adevărat. Apoi am ridicat receptorul, venindu-mi în fire. Dispecerul serviciului de ambulanță mi-a cerut adresa Colecționarului.
- Iar și-a tăiat ăla pula? Întreabă brusc dispecerul cum aude adresa Colecționarului.
- Da! Nu știu ce să fac, poate muri în orice secundă.
- Stați liniștit, nu o să se întâmple nimic, putem spune că este un profesionist desăvârșit.
- Vă referiți la Colecționar?
- Dar la cine? Întreabă dispecerul și îmi trântește telefonul în nas.
- Sunt pe drum, îi transmit Colecţionarului. Auzind asta el se ridică în picioare ţinându-şi în mână pula tăiată şi o ia la fugă ca nebunul pe culoarul ce leagă cele două camere. Dintr-o mişcare dă la o parte prelata. Aerul se face iarăşi albastru. Colecţionarul urcă pe scăriţa folosită de cel ce curăţă bazinul şi când ajunge sus, când mai este o palmă între el şi tavanul înalt de patru metri, îşi dă drumu ca un bolovan, scufundându-se tot mai adânc în timp ce Îngerul cu Aripi de Peşte înoată în jurul său râzând cu râsul delfinilor. Colecţionarul atinge fundul bazinului cu spatele. A rămas aşa inert, fără să se opună scufundării cu mişcări menite să-l ţină la suprafaţă. Încet încet corpul se întinde pe fundul acvariului, dezmorţinu-şi genunchii. Mâna stângă pica şi ea inertă pe lângă corpul subţire. Numai dreapta îi rămâne încleştată pe membrul decapitat. Îngerul cu Aripi de Peşte se aşează în genunchi lângă Colecţionar. Îi cuprinde cu mâna stângă mâna dreapta strângând astfel şi mai tare de mădularul prin care se vedea ca prin furtun. Îngerul duce mâna dreaptă la spate şi nu ştiu de unde scoate un ciocănel cu coada de fildeş şi capătul de sticlă neagră. Un cub de sticlă întunecată pe băţ. O acadea plina de cioburi. Apoi striveşte practic mâna Colecţionarului pe membrul erect şi faţa acestuia se crispează de durere. Fără nicio ezitare ridică ciocănelul şi îl loveşte pe Colecţionar peste noul cap al pulii. O dată, de două ori. Toc, toc, toc, toc, toc, răsună înfundat prin geamul acvariului în timp ce Îngerul cu Aripi de Peşte îi bate Colecţionarului pula înăuntru ca şi cum ar bate un cui în podea. Când ajunge la jumătate strânge şi mai tare însă de această dată îşi obligă victima să ia mâna de pe membrul erect şi continuă să bată, o dată de două ori, de trei ori. Pula Colecţionarului intră înăuntru. Totul se petrece repede. Cum îşi termină treaba, Îngerul Copil cu Aripi de Peşte îl apucă pe Colecţionar de gât ca pe un pui de găină şi îl aruncă afară din bazin. Acesta se prăbuşeşte la picioarele mele în vreme ce Îngerul cu Aripi de Peşte îşi lipeşte nasul de geam şi se strâmbă la Colecţionar scoţând limba şi încreţindu-şi fruntea. Se vede cât este de bătrân de fapt Îngerul când chipul îi este brăzdat de mii de riduri ce scot la iveală o mumie egipteană prost conservată. Imaginea asta cu Îngerul schimonosit nu are nevoie de sunet pentru a fi înspăimântătoare. Mă apucă tremuratul dar în ciuda spaimei ce mă cuprinde nu îl pot lăsa pe Colecţionar acolo. Mă aplec asupra lui şi abia acum observ că sub buric mai are un buric, un buric perfect rotund şi adânc al cărui capăt nu se vede. Îl apuc de subţiori şi îl târăsc de-a lungul coridorului roşu, până în camera în care încă răsună râsul Îngerului decapitat. Îl sprijin cu spatele de colivie şi mă retrag spre uşa de la intrare cu gândul s-o şterg de acolo cât mai repede cu putinţă. Nu vreau să fiu totuşi ultimul om care l-a văzut în viaţă pe Colecţionar, acest lucru ar creea complicaţii, aşa că mă răzgândesc şi aştept, poate poate o veni careva.

Infirmierii dau buzna în cameră și luându-l pe sus pe Colecționar se fac nevăzuți. După numai câteva secunde ușa se deschide iar cu putere și de data asta în cameră intră un singur infirmier ce cară o ladă frigorifică. Fără să se sinchisească de mine apuca capul Îngerului Copil care mestecă relaxat în continuare și îl aruncă în lada frigorifică. Pleacă la fel cum a venit, grăbit și fără să mă privească măcar.

Nu-i sănătos să mai îmi pierd vremea pe aici așa că scot mobilul și chem un taxi rugându-l pe sofer să meargă în direcția opusă Spitalului cât mai departe și cât mai repede cu putință.
- Mergi încolo până îți spun eu să te oprești, îi spun șoferului după care scoțând la întâmplare o revistă din rucsac, mă prefac că citesc doar aşa să nu stau de vorbă cu el.


AL TREILEA OCHI

Al treilea ochi era ştanţat pe una dintre capsulele cumpărate de la Străinul din Amsterdam. Aşa mi-am dat seama, văzându-l singur. Mi-am spus că negreşit ăsta ar trebui să fie al treilea ochi şi evident că este singur, fiind poziţionat la spate. Lucrurile se aşezau şi îmi puteam începe vacanţa cum se cuvine. Voi face cocktailuri: aripi cu ochi la spate. În cazul ochilor efectul este scurt, de 24 de ore dar şi aşa provoacă tulburări în perioada imediat următoare, stări de panică atât de adânci încât devin permanente. Există şi primii dependenţi de un al treilea ochi la spate. Aripile însă nu produc tulburări grave şi consumând acest stupefiant cu efecte de până la două săptămâni se poate muri numai şi numai din neatenţie. În cele mai multe cazuri, răposaţii sunt uituci ce nu ţin minte ziua în care aripile se vindecă şi aşa se trezesc oameni normali la mama dracu, în mijlocul cerului. Însă zvonul conform căruia se lucrează neîncetat la pilula Două Creiere, pilulă care până în prezent s-a dovedit a fi letală în 100% dintre cazuri, încă de la prima doză, se apropie din ce în ce mai mult de realitate. Îi vor da ei de cap. Deocamdată însă, noi urmărim frecvenţa zvonului şi sperăm într-un final fericit.

Pentru încă un creier, scria într-o revistă de ştiinţă, ar fi absolut necesară şi reconstrucţia unui al doilea cap. Al doilea cap ar avea nevoie în ordine pentru a supravieţui de un al doilea corp. Practic mai iese unul ca tine din tine şi plecaţi împreună ca o singură fiinţă. Vă veţi ţine de braţ sincronizându-vă mişcările de la cele largi până la cea mai mică grimasă. Sau chiar o clipire în plus. Veţi împărţi lumea ca doi prieteni. Nu vei mai fi niciodată singur.

Imediat m-am gândit la prietenii mei. Oricare dintre noi ar fi fost în dificultate dacă un prieten, poate cel mai drag, ar apărea brusc la petrecerea de revelion cu fratele său geamăn. Relaţiile dintre noi se adânciseră atât de mult încât abia ne mai puteam suferi unul pe celălalt. Şi acesta era adevăratul motiv pentru care o luasem pe Ela şi plecasem de acolo în această călătorie. Doi din fiecare chiar şi pe rând ar fi prea mult.

Să ne bucurăm însă de ce avem. Sunt în vacanţă şi în vacanţă nu se visează aşa că a venit vremea să trec la treaba. Prăbuşirea lui Icar şi Al Treilea Ochi pe limbă. Sticluţa cu suc de portocale negre şi imediat lichidul îmi alunecă pe gât şi luând cu el cele două capsule, le integrează în sistemul digestiv.

Spatele începe să mă mănânce şi ceafa la fel. O presiune plăcută se crează într-o zonă exactă la spatele capului. Dar toate astea nu durează nici măcar un minut şi cât aş clipi îmi pot admira aripile în oglindă, atât din faţă cât şi din spate, pentru că acolo, la ceafă, cortina explodează. O oglindă cu două feţe între două lumi, sau mai simplu, o singură lume împărţită prin aceasta. O oglindă retrovizoare în care nu mă văd deşi văd în ea perfect, ca în nici o altă oglindă retrovizoare. Limpezime. Ştiu că femeile leşină când văd aripi dar este prea târziu deja pentru asta. Al treilea ochi s-a încadrat perfect în mecanism şi trimite informaţii spre creier exact ca originalul. Pentru el ar însemna să nu vada nimic din toate astea numite împerecheri la oameni, decât într-o altă oglindă, poziţia sa opusă sexului meu ca direcţie de îndreptare scoate Al Treilea Ochi din ecuaţiile sexuale.. Al treilea Ochi face deliciul nimfomanelor. Toate femeile cu un apetit sexual suprapoderat îşi zic că se tratează aşa, privindu-şi iubitul în ochi în timp ce sunt bine lucrate pe la spate. Reglajul este de calitate. Pentru a susţine toate astea inima începe să îmi bată mai repede, condiţii în care rămân la fel de liniştit. Rapoartele sunt egale.

FÂL-FÂL! Îmi trece pe la urechi şi un val de aer răcoros mă înconjoară. Crezi sau nu ai fost chiar tu băiete, dar cum ai putea să nu crezi când ai simţit totul ca pe un plus de robustime şi forţă neexplorată?

FÂL- FÂL! Încerc eu să mă ridic de la pământ şi cât am clipit am şi ajuns la jumătate de metru în aer. Luat prin surprindere de sensibilitatea acestor membre exterioare pe care le pot mişca şi controla ca pe mâini, m-am speriat un pic, suficient însă pentru a uita să-mi văd de fâlfâit şi să revin destul de brusc cu picioarele pe pământ. Într-un parc al cărui nume mi-a rămas necunoscut am găsit pajiştea de care aveam nevoie. Când eşti începător nu-i bine să zbori printre blocuri. Am mers pe iarba perfect nivelată şi scurtă până în centrul acestui parc drept ca un covor. Niciun dâmb. Niciun copac. Aproximativ treişpe adolescenţi cu aripi şi ei echipaţi însă pentru un zbor profesionist, după cum se pare, stau în dreapta mea, aşezaţi în fund, direct în iarba egală. Stau în cerc şi se ţin de mâini. Îi văd clar de unde sunt poziţionat. Văd totul în jur. Mă întorc şi îi privesc cu ochiul de la spate. Fără să se întoarcă, o fată îmi face cu mâna. M-am bucurat descoperind acolo, în răspunderea la un interes, fie el si cel mai nesemnificativ, efectul educaţiei. Apoi şi-au arcuit cu toţii spinările, aplecându-se spre centrul cercului. M-am tras înapoi când această floare cu petale umane şi-a întins toate cele douăzeci şi patru de aripi şi apoi a început să se ridice de la pământ fără ca adolescenţii să se despartă sau să se scoale în picioare în timpul acestei decolări. Au continuat să stea jos. Pe măsură ce se ridica, grupul devenise un simplu cerc de carne, pentru ca în scurt timp să dispară cu totul. Două săptămâni voi putea zbura peste tot. Mai întâi de toate trebuie să urmez nişte cursuri de zbor, în compania unui instructor.


INSTRUCTORUL DE ZBOR

- Zborul este un sport. Ca şi tenisul. La fel de epuizant. Pentru a atinge performanţe şi deci a gusta din rafinamentul său este nevoie de multă disciplină. Nu zburaţi beat. O să vă fie rău şi există riscul să leşinaţi. De asemenea vă mai recomand ca noaptea să dormiţi cu aripile legate între ele, nu de alta dar nu cred ca vreţi să visaţi cine ştie ce şi să vă treziţi zburând în somn. Pe parcurs veţi înţelege că nu este nimic divin în zbor şi atunci vi se va părea ceva normal.

Instructorul de Zbor este mai înalt ca mine aşa că pot spune că-i prea înalt. Are capul vizibil mai mare ca al meu. Este suplu în rest şi i se văd muşchii bine definiţi de sub echipamentul mulat pe corp. Îi lipseau buteliile de oxigen, în rest costumul jumătate negru, jumătate galben, făcut de O’Neil, semăna cu un costum de scafandru. Turuie într-una despre cum zborul este un simplu sport şi nimic mai mult, ca şi cum refuză să creadă că îi dau dreptate. De sub mustaţa suficient de mare pentru a străbate faţa lată dintr-o parte în alta se văd două buze decolorate până la un palid roz cu tente de galben ce se lovesc una de alta în ritmul cuvintelor. În ciuda capului mare acest profesor de zbor lucrează numai cu începători. Poate nu ar trebui să mă încred sută la sută în spusele sale. Da, poate că ar fi mai bine dacă aş zbura beat, îmi zic zâmbind în sinea mea.

Ideea de a mă considera superior şi de a mă comporta ca atare mi-a venit deodată ca o siguranţă deplină. Mi-am adus brusc aminte că sunt în clasa întâi şi oricine putea zbura o sută de metri dus întors îmi putea da peste nas. Deşi vorbea coerent şi corect, Instructorul de Zbor părea pierdut. Ceva din el, dacă nu totul, plecase de aici dacă e să judecăm după înfăţişare.

- Nu uita să porţi tot timpul cască de protecţie.
- Prima dată am căzut, fiind prima dată am uitat că tre să dau din aripi mereu.
- Nu te îngrijora, de la o anumită înălţime vei da din aripi din instinct, de la sine.Vei reuşi din prima. Curaj.
- Acum?
- Dar când? mă întreabă el cu privirea la fel de pierdută în timp ce îmi dă un ghiont din spate în semn de solidaritate.

Din trei fâlfâituri sunt sus. Îmi privesc aripile în acţiune. Picioarele îmi atârnă inutil. E prima senzaţie.

- Ţine picioarele drepte, te ajută să îţi menţii sau să schimbi direcţia.

În timp ce îmi explică, îi sună telefonul. Este mama unuia dintre copiii pe care îi antrenează. Pe faţa lui se citeşte pentru prima dată ceva, îngrijorarea. E clar că s-a întâmplat un lucru teribil. Din răspunsurile pe care le dă Profesorul de Zbor înţeleg că băiatul a plecat de la antrenament spre casă şi nu a mai ajuns. Trecuseră două ore şi era de negăsit. Nişte copii îl văzuseră zburând în direcţia corectă. Peste cartierul de blocuri în spatele căruia era casa lui. Nimeni nu îl văzuse coborând. Nu aveam nici un chef să asist la naşterea unor astfel de mituri, cum ar fi cel al copilului care nu aterizează niciodată. Mama lui nu vedea cu ochi buni treaba cu zborul dar nu l-a putut convinge să renunţe.

Mi-am îndreptat picioarele, ca atunci când plonjezi în bazin de la înălţime. Înotul pe care îl practicasem în copilărie părea să îmi fie de folos în acestă situaţie. Încet încet m-am îndepărtat de Instructor lăsându-l să o liniştească pe mama îngrijorată.

Viteza este uluitoare. Mi se face frig. Înţeleg rostul costumului. Trec peste gară şi mă trezesc deasupra mării. Pescăruşii mă privesc cu suspiciune. Încă nu înţeleg ce-i cu mine pe aici. Privind în jos marea arată ca un batic de mătase albastră străbătută de fiori negri.

Dintr-o privire îl văd pe băieţel zburând în cerc, la aproximativ o sută de metri de locul în care mă aflu. Mult deasupra. Sunt sigur că el este. Nu ştiu de ce, habar nu am cum arată dar el este cu siguranţă. Îmi înteţesc bătăile aripilor şi deja îl pot atinge cu mâna, dar nu vreau să-l sperii. Încep să zbor în jurul lui în cerc. Împreună descriem două cercuri concentrice ce se învârt în sensuri opuse.
- Ce faci de unul singur aici sus la ora asta? l-am întrebat prietenos pe Copilul care nu Aterizează Niciodată.

Pentru o clip s-a întors către mine şi m-a fixat cu privirea. Sprâncenele negre şi groase atrăgeau atenţia şi furau astfel vizibil din sclipirea lui de ansamblu. Mi s-a făcut milă de el şi trăiam sentimentul că-l înţeleg perfect. În schimb el nu mi-a răspuns sau poate că aceea privire ar fi trebuit să însemne ceva. Şi iar fâl-fâl, fâl-fâl, fâl-fâl, fâl-fâl şi-a văzut de drum fără să se abată nici un pic de la traiectorie cercului pe care îl descrie de fiecare dată identic.

- Mama ta este îngrijorată, ştii? Încerc să-l iau altfel, să-l fac să colaboreze. De fapt toţi te caută pe tine acolo jos şi sunt foarte îngrijoraţi.
- Nu mă interesează. Mi-o scurtă puştiul fără să îşi îndrepte de această dată spre mine ochii mari şi negri. Nici pe ei nu-i interesează.
- Eşti destul de mare ca să ştii că nu-i aşa. Că sunt acolo jos nişte oameni care te iubesc şi ar fi distruşi dacă a-i păţi ceva.
- Zi-le să stea fără grijă, sunt în perfectă siguranţă. Am destule pastile la mine şi cand se termină îmi pot cumpăra şi în zbor. Aş prefera să nu fie nimeni în jur când voi coborî aproape de pământ. Eu nu mai pun piciorul acolo pentru nimic în lume. Aşa că nu îţi mai pierde timpul şi bucură-te de zborul tău. Lasă-mă pe mine în pace.
- Nu prea pot să fac aşa ceva, aici este periculos, nu îmi permit să ajung prin nu ştiu ce întâmplare ultimul om care te-a văzut în viaţă.
- Stai fără grijă, cunosc bine zona. Sunt deprins cu legile nescrise ale văzduhului. Încearcă cu orice preţ copilul să mă facă să plec.
- Dar până la urmă vei obosi! Vei adormi şi te vei prăbuşi de la o înălţime infernală.
- Atunci voi creşte doza.
- Asta înseamnă autodistrugere şi mă tem că eşti prea mic pentru asta.
- Când faci zbor de performanţă nu mai eşti mic deloc indiferent de vârstă. Aşa că ai grijă pe cine faci mic.
- Linişteşte-te, nu am vrut să te jignesc. Dar vorbeşti de parcă....
- De parcă nu aş şti că este un simplu sport?
- Deci ştii toate astea şi încerci doar să scapi de mine!
- Ştiu că asta vrei tu să ştiu şi drept urmare asta ştiu. Acum pleacă.
- N-am înţeles nimic, scuză-mă poţi să repeţi? Îl rog cât se poate de sincer.
- De câte ori crezi că sunt trase clopotele pentru o babă surdă?, mă ia copilul peste picior.
- Nu înţeleg de ce reacţionezi aşa, cu mine ce mai ai, nici măcar nu ştii cine sunt şi nu ţi-am făcut nimic la urma urmelor. Încerc eu să mă apar de atitudinea agresivă a copilului şi totodată să mai calmez spiritele.
- Ajunge că eşti la fel cu cei ce te-au trimis, asta este clar din moment ce lucrezi pentru ei şi eu cu asemenea exemplare naziste nu vreau să am de-aface.
- Naziste?
- Da, naziste, din cauza celor ca tine nu se poate zbura, păi ce fel de libertate este asta în care decid alţii ce poţi face şi ce nu şi care activităţi să le păstreze numai pentru ei.
- Dar eu nu am nimic împotriva zborului, după câte vezi zbor chiar în aceste momente şi mai află că nu m-a trimis nimeni să vorbesc cu tine, pur şi simplu zburam şi eu pe aici. Este primul meu zbor.

Imediat ce a auzit de primul zbor, copilului i s-a inundat chipul de o veselie necontrolată. Colţurile gurii încep să i se ridice în zâmbet.

- Ce ciudată este viaţa, spune din senin copilul surprinzându-mă ce-i drept şi făcându-mă de-a dreptul curios asupra motivelor pentru care în ochii săi viaţa e ciudată. Stau aici sus şi vorbesc cu tine despre primul zbor exact în momentul ultimului meu zbor. Dar trebuia să vină şi momentul ăsta.
- Momentul ăsta?
- Da, ăsta-n care voi vorbi cu cineva despre primul zbor, în timpul ultimului zbor. Dar tot ce voi face de acum înainte voi face în ultimul meu zbor din moment ce m-am hotărât să nu mă opresc din el niciodată.
- Şi când vei muri?
- Voi muri tot în zbor nu în momentul în care voi atinge pământul. Când mă voi prăbuşi voi fi mort deja şi datorită faptul că cerul va fi casa mea până în acele momente, voi muri împăcat gândindu-mă că trupul îmi va fi îngropat în pământul ce pentru mine a luat locul cerului. Un cer subteran cu norii înflorind.


Realizez , pentru prima oară, că este un copil. Nu cred să aibă mai mult de opt, nouă ani şi uluiala îmi este şi mai mare înţelegând ce îl macină pe el de fapt.

- Toate astea numai pentru că vrei să fii îngropat în cer?
- Bravo, ce să spun, în sfârşit o urmă de inteligenţă.
- Nu ameţeşti să te tot învârţi aşa, la nesfârşit?
- Ba da, dar în această situaţie avem de a face cu o ameţeală plăcută şi vie. Pe mine mă binedispune.
- Ce-i drept, nici mie nu îmi displace. Poate că ar fi totuşi bine să schimbăm sensurile de zbor sau, dacă vrei, pot trece eu în cercul mic şi tu în cel mare de la exterior.
- Fă cum vrei, mie mi-e bine aşa şi nu vreau schimbări.

Cu o mişcare smucită am sărit de pe traiectul meu şi luând-o uşurel pe sub burta copilului am întrat în cercul său. M-am văzut nevoit să zbor practic îndoit de la mijloc spre partea dreaptă întrucât în cercul copilului nu era cine ştie ce spaţiu.

- Dacă tot nu ai de gând să cobori nu mă înveţi şi pe mine câteva mişcări? E mai distractiv decat zburatul în cerc. Nu cred ca este un început bun pentru zborul permanent. Promit să te ascult. Voi face tot ce îmi ceri.

Îmi era imposibil să-l abandonez. Vroiam să asist mai mult la acest spectacol, la bucuria pe care o are copilul în zbor. Nu cred ca există vârstă mai potrivită ca a lui pentru a zbura. La vârsta lui eu ma jucam cu maşinuţele de fier.


Acum săvârşeam evident un abuz. Abia mă puteam ţine pe picioare din cauza ochiului de la spate. Tot ce îmi venea în minte era un personaj din basmele copilăriei, Trage-Împinge. Îmi aminteam numele dar nu şi basmul din care cobora. Eram însă prea dezorientat pentru a mă lăsa pradă acestui lapsus. Mai era şi imaginea Îngerului Copil care-mi tot venea în minte. Privindu-mi aripile, dar mai ales privind aripile copilului ce zbura de jur împrejurul meu, m-am gândit că poate fusesem tras în piept. Chiar şi aşa, nu aveam de ce să mă plâng, Colecţionarul îmi oferise un spectacol pe cinste. Cu toate astea, posibilitatea unei făcături nu îmi convenea. Apoi mi-am amintit că, după decapitare, capul Îngerului Copil a continuat să-i mestece, râzând, Colecţionarului capul pulii şi acest lucru nu ar fi fost posibil dacă natura sa era omenească. În plus de asta nu îmi amintesc ca din trupul Îngerului Copil să fi curs vreo picătură de sânge şi mai ales din cap. Nu, este clar, altul trebuie să fi fost şiretlicul.

Puteam să văd aripile copilului în timp ce îmi priveam propriile aripi.

- Nu eşti cam pretenţios pentru un începător? m-a întrebat copilul.

Am tăcut.Ştiam în adâncul sufletului că are dreptate. Orizonturile mi se deschiseseră în toate părţile şi eu habar nu aveam să merg prin el, dapăi să mai şi zbor.

În ciuda faptului că abia mă descurc şi simt că numai un miracol mă va ţine în viaţă, îmi place aici sus. Copilul are dreptate. Asta nu are nici o legatura cu sportul, cu fizicul, deşi îl ameninţă şi tot echilibrul psihic se bazează pe instinctul de supravieţuire al cărnii. Este atât de bine încât aş fi un mare ipocrit dacă aş încerca să-l conving pe Copil să coboare. Apoi m-am îndepărtat repede. Nu vroiam să capăt vreo legătură cu acest caz. Avea să se sfârşească tragic.


PARTEA A DOUA



MÂINILE

Am pus pastilele de viseptol în cutiuța portocalie de tic-tac. Pastilele genetice le-am separat între ele și apoi le-am pus pe sortimente în cutiile cu vitamine. Am băgat cutiile în bagajul de mână şi am tăiat-o direct spre aeroport.

Mă urc în taxi pe locul din spate și după ce îi zic șoferului unde trebuie să mă ducă, îl ignor cu totul, îmi bag căștile în urechi și dau muzica la maxim.

Panourile publicitare ce străjuiesc de o parte și de alta drumul spre aeroport îmi fug prin fața ochilor cu rapiditate. Noua colecție toamnă iarnă de păduchi lați Cătălin Botezatu. Și tot așa... Viermi Gianni Versace. Dacă umpli doi kilometri de șosea cu panouri publicitare pline de printuri cretine obții patru kilometri.

Chipul zâmbitor a lui Octavian Goga îmi apare pentru câteva fracțiuni de secundă în fața ochilor atât de clar încât mă sperii și, din reflex, dau să cobor din mers. Noroc cu sistemul de închidere centralizată ce a blocat toate ușile. Mă fac mic pe bancheta din spate căutând din priviri un obiect contondent cu care aș putea să-i sfărâm poetului capul în cazul în care se gândește să apară iar, așa, după bunul lui plac, ca și cum bancheta din spate a taxiului ar fi moșia lu ta-su. Nici o armă la-ndemână, constat, și fără să mai stau pe gânduri îmi smulg practic bocancul din piciorul drept și îmi bag mâna în el ca într-o mănușă. Acum sunt gata. Îl poftesc să își facă apariția. Îl voi servi cum se cuvine.

De ce am oprit tocmai acum? Nu putem opri chiar acum. Dacă nesimțitul ăla este încă pe urmele noastre și mă voi trezi cu el peste mine? Să nu complicăm lucrurile, îmi spun și îi arunc șoferului un ghemotoc de bancnote după care îmi iau rapid bagajul și fug în aeroport, făcând tot posibilul să îmi pierd urma în mulțime.

Alerg. Fac slalom printre oamenii ce așteaptă îmbarcarea, arunc bagajul în cușca cu raze x și mă opresc direct în fața operatorului de zbor. Femeia îmi verifică biletul și pașaportul şi îmi urează un zbor plăcut. Pentru a trece de următorul control nu am încotro și trebuie să stau la coadă. Înaintez cu pași mărunți și când ajung în sfârșit în dreptul liniei galbene mă opresc și încep să îmi golesc buzunarele.

Femeia din fața mea zboară pentru prima data în ciuda faptului că este trecută bine de șaizeci de ani. Se mișcă cu greu și asta o da de gol. Se scotocește prin buzunare foarte nedumerită și din când în când mai scoate câte un obiect pe care îl așează în tăvița metalică. Nu înțelege regulile. Dezamăgirea îi intoxică chipul de bunică senină pe măsură ce pune pe rând în tăviță unghiera, andrelele, degetarul, broșa din aur, verigheta bărbatului, iconița din argint înfățișând-o pe Madonna cu Pruncul, ochelarii de la ochi și cei de rezervă din poșetă, proteza din gură și trusa de manichiură. Apoi face pasul final și trece prin detectorul de metale. Se duce direct către fetița cu părul bălai ce o așteaptă cuminte dincolo de poartă și o ia de mână. Cu cealaltă mână dă să își ia lucrurile din tăvița metalică dar vameșul o oprește.

- Ce credeți că faceți? întreabă pe un ton violent bărbatul în uniformă.
- Îmi strâng lucrurile, îi răspunde bătrâna în timp ce bâjbâie cu mâna prin aer, încercând să ajungă la tăviță.
- Dumneavoastră nu ați citit regulamentul? întreabă iar bărbatul în uniformă pe un ton și mai ridicat de această dată.
Bătrâna se pierde cu firea și mâna rămasă încă în aer începe să îi tremure. Fetița pare speriată. Fața i se crispează până la limita plânsului. Se ține cu ambele mâini de mâna bătrânei.
- Regulamentul? scâncește bătrâna.
- Da, regulamentul. De câte ori trebuie să vă repet oameni buni că trebuie să citiți regulamentul. Este scris pe toți pereții, mare cât toate zilele. Se enervează bărbatul în uniformă.
- Nu știam, răspune speriată bătrâna.
- Păi de ce să știi? Ai îmbătrânit degeaba. Ia uite acolo, continuă bărbatul în uniformă arătându-i bătrânei cu degetul unul dintre multele afișe din incinta aeroportului pe care este scris regulamentul. Scrie mare cât capul tău.

Bătrâna întinde iar mâna spre tăvița metalică încercând să își ia ochelarii fără de care este limpede că nu vede nimic. Bărbatul în uniformă nu mai stă la discuții, se repede la bătrână, o imobilizează, lipind-o cu fața de perete și sucindu-i mâna la spate. Fetița este aruncată și ea cât colo și începe să plângă imediat ce se lovește cu fundul de marmura albă a pardoselii.

- Nu mișcă nimeni! urlă bărbatul în uniformă. Avem o situație la poarta 14, solicit ajutor, anunță el în stație.
Îmi retrag brusc piciorul de pe linia galbenă. De nicăieri apar doi mastodonți umani îmbrăcați în uniformă. Unul se repede la bătrână și celălalt la fetiță. Nu știu ce să cred. Le-aș spune vreo două dar mă răzgândesc pe loc, când bărbatul în uniformă scoate de sub masa pe care este așezată tăvița, un ditamai satârul. Îmi vine s-o-ntind dar nu pot să o iau la sănătoasa în această situație, cine știe ce vor crede că pun la cale și aș putea foarte ușor să ajung în locul bătrânei, căzut în genunchi cu mâna sucită la spate, sub lama ascuțită a satârului.
- Hai, cu grijă, la trei în picioare, le spune bărbatul în uniformă celor doi mastodonți. Unu, doi, trei. Și cât ai clipi bătrâna și fetița sunt iar în picioare.


Bărbatul în uniformă pune satârul lângă tăvița metalică și scoate din buzunarul de la piept o foaie albă de hârtie pe care o despăturește și i-o bagă sub nas bătrânei care simțind pericolul strânge pe loc din ochi încercând să citească scrisul negru și mărunt.
- Sunteți bun să îmi dați ochelarii vă rog, nu văd nimic fără ei... îl roagă ea pe bărbatul în uniformă.
Bărbatul în uniformă nu o bagă în seamă. Adoptă un aer inteligent și tușește scurt dregându-și vocea, apoi scutură foaia cu o mișcare bruscă din încheietura mâinii și începe să citească cu voce tare:
- Datorită atentatelor terorise cu care s-au confruntat în ultimul timp majoritatea companiilor de zbor aerian, este strict interzisă pătrunderea pasagerilor în incinta aeronavelor cu:
- orice fel de obiecte metalice
- părul mai lung de 50 cm
- medicamente de orice fel
- încălțăminte, exceptând pantofii de balet
- curele de pantaloni sau bretele
- mâini.
Semnat bla bla, Mahărul Înălțimilor.
- Mâinile? întreabă bătrâna cu lacrimi în ochi.
- Mâinile? Mâinile? urlu eu îngrozit. Cum adică mâinile?
- Domnule vă rog să vă păstrați calmul și să nu agravați situația. Nu depășiți linia galbenă! strigă la mine amenințător bărbatul în uniformă. Rămâneți pe loc, mă voi ocupa imediat și de dumneavoastră.

Mâinile? Mâinile? Cum vine asta, mă isterizez eu în sinea mea privindu-mi mâinile dar mă potolesc imediat ce îmi ridic privirea către bărbatul în uniformă care pocnește din degete și fără să piardă nici o secundă ridică satârul de lângă tăvița metalică. Mastodontul în grija căruia se află bătrâna îi prinde acesteia ambele încheieturi într-un singur pumn și cu o mișcare smucită îi întinde femeii mâinile pe tejghea, lângă tăviță.
- Ține-o bine, ține-o bine, îi spune bărbatul în uniformă colegului său în timp ce ridică satârul deasupra capului. Stă așa cu el câteva clipe așteptând momentul potrivit în timp ce bătrâna scâncește ca un copil și ochii îi ies din orbite. Lovitura cade fulgerător și foarte precis, exact la mijlocul antebraţului, între cot și încheietura mâini. Rămas cu mâinile bătrânei în pumnul strâns, mastodontul scoate o pungă de plastic de sub tejghea, aruncă în ea cele două mâini și o sigilează pe loc.
- Nu vă faceți griji, încearcă bărbatul în uniformă s-o liniștească pe bătrâna care se zvârcolește pe jos ținându-și la piept ce a mai rămas din cele două mâini, le veți primi la aterizare. Uitați, suntem profesioniști, nici măcar nu vă curge sânge. Știu că nici nu vă doare, cu timpul vă veți obișnui cu această nouă măsură. Acum vă rog să urcați în avion. Trebuie să mă ocup și de restul pasagerilor.

Încerc să mă dau un pas înapoi batând în retragere dar îl calc pe picior pe bărbatul din spatele meu. Acesta este mai înalt ca mine și a putut privi toată scena de mai devreme peste umărul meu. Este paralizat și nici măcar nu-i trece prin ca să-mi reproșeze ceva. Mă împinge numai instinctiv spre carnagiul de care nu am nevoie în acest moment al vieții mele. Nu am cum să fug de aici. Ar trebui să sar gardul metalic al culoarului pe care mă aflu. Cine știe ce vor crede? Aici nu este de glumă. Nu când vine vorba de siguranța națională. Risc să fiu împușcat pe la spate și nu cred că este un mod plăcut de a-mi termina vacanța. Așa că nu am încotro și, golindu-mi buzunarele în tăvița metalică, trec prin detectorul de metale. Uit cu totul de obiectele personale din tăviță și mă opresc exact în fața bărbatului în uniformă, ținându-mi mâinile la spate.

- Ce ascundeți la spate? Mă întreabă bărbatul în uniformă. Vă rog să îmi arătați mâinile. Mă somează el.
- Ce rost ar avea oare să ascund ceva la spate în condițille în care mi le veți tăia oricum?
- Vă rog să lăsați comentariile și să îmi arătați mâinile.
- Chiar este necesar să mi le tăiați? Nu puteți face o excepție?
- Îmi pare rău, legea este lege. Acum vă rog să îmi arătați mâinile. Țineți rândul în loc.

Le văd pe cele două matahale care se ocupaseră de bătrână și de fetiță, cum mă privesc fără să mă scape din ochi, fiind gata oricând să intervină, să mă doboare la pământ și să îmi pună cu forța mâinile pe tejghea. Oare ce s-a întâmplat cu fetița? mă întreb dar îmi dau seama pe loc că nu mă aflu într-o situație care să îmi permită să îmi pierd timpul cu astfel de fleacuri. Observ că între cele două matahale se află o ușă abia în momentul în care se deschide și pe ea intră râzând și cântând fetița cu mâinile tăiate și ea. Nu pare să îi pese prea tare de asta. Țopăie pe marmura alunecoasă a pardoselii și dispare după primul colț. Pe aceiași ușă intră un alt bărbat în uniformă ținând în mână punga sigilată în care se află mâinile fetiței. Vine cu ele spre detectorul de metale și se oprește lângă tejghea. Aruncă punga cu mâinile într-un coș imens în care se află claie peste grămadă zeci de alte pungi pline cu mâini de tot felul pe care nu le văzusem până acum. Venus din Milo ar zbura cu siguranţă fără nici un fel de probleme în aceste condiţii.

Consider că este logic să mă supun și îi întind bărbatului în uniformă ambele mâini.
- Este o nimica toată. Mă asigură acesta. Le veți primi la destinație. Imediat după aterizare. Veți fi supus unei scurte interventii chirurgicale și nici nu veți zice că s-a întâmplat. Înainte să vă ridicați bagajele, încearcă bărbatul în uniformă să mă ducă cu vorba în timp ce ridică satârul deasupra capului.

Am deschis ochii pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce dura atât de mult ca lovitura decisivă să cadă. Așteptam cu sufletul la gură ca lama satârului să îmi treacă prin carnea vie a brațelor. Brațele știu că mâinile sunt capetele lor și când vine vorba de ele se poartă în consecință. Privindu-le m-am gândit la Cristos și instinctiv am privit spre mâinile mele care se aflau deja în punga pe care bărbatul în uniformă se pregătea s-o arunce în coș, lângă celelalte pungi.

Abia după câteva secunde bune în care totul s-a desfășurat de fapt ca și cum cineva mi-ar fi derulat privirea înainte – înapoi și tot așa, ca pe o casetă, mi-am privit și cioturile atașate de corp. Am preferat imediat, fără nici un fel de analiză prealabilă, să cred că bărbatul în uniformă îmi spunea adevărul și ca imediat ce avionul v-a ateriza îmi voi recăpăta mâinile. Nu eram în stare să mă gândesc la o despărțire definitivă. La urma urmelor plătisem biletul întreg. Oare nu ar trebui să fie mai ieftin în aceste condinții?

- Să aveți un zbor plăcut! Îmi urează bărbatul în uniformă și îmi întinde pașaportul din neatenție, după care mi-l bagă în buzunarul de la piept.
- Mă scuzați, îmi zice el fără să mă privească în ochi și se înroșește în obraji. Apoi se întoarce spre bărbatul din spatele meu și îl roagă să îi arate mâinile pe care acesta le ține la spate. Cum aici nu mai este nimic nou de văzut mă grăbesc s-o iau în direcția în care au luat-o mâinile mele. Nu am încotro și trebuie să am încredere în spusele bărbatului în uniformă.

Merg ca amețitul până reușesc să îmi găsesc locul și să mă așez. Pentru prima dată de când sunt implicat în această poveste îmi atrage atenția precizia tăieturii. Nu mi-a curs nici o picătură de sânge. Mai mult decât atât, îmi amintesc brusc că uniforma bărbatului de la punctul de control era impecabilă în ciuda faptului că tăiase câteva sute de mâini de când intrase în tură. Încerc să mă conving că mâinile mele sunt și ele în acest avion. Poate există un compartiment separat pe undeva cum este cel pentru bagaje. Trebuie să existe un compartiment separat în care mâinile călătorilor să se păstreze în condiții optime. Nu le pot pune în aceeași magazie cu bagajele.

Stewardesa se apleacă peste mine și îmi prinde centura de siguranță, pregătindu-mă pentru decolare. Îmi imaginez cum trebuie să arate locul în care se află mâinile mele și mă sperii cumplit când realizez că nu mă potrivesc de nici o culoare în acel peisaj, ba mai mult, nu voi fi niciodată în stare să mă integrez cu totul în acel loc. Sub noi se derulează cu încetinitorul norii pufoși ca niște saltele de lux menite să se joace cu trupurile noastre în cazul unui dezastru.

Dacă ne prăbușim, nu îmi voi mai găsi niciodată mâinile. Ele vor îmbrățișa cel mai apropiat foc și vor pieri în el. Eu nu voi fi acolo să le retrag la timp. Gândul ăsta mă chinuie tot drumul. Ceilalți pasageri nu dau doi bani. Se folosesc de brațele amputate să tragă perdeluțele albastre de la geamuri pentru a putea privi lumea de la înălțime. Par foarte liniștiți pentru niște oameni în situația lor. Cei care stau de vorbă între ei gesticulează natural, mișcând din mâini ca și cum le-ar avea.

Simt cum de nicăieri, un jet puternic de pișat îmi tâșnește din vezică și până să mă dezmeticesc, o pată mică se formează pe pantalonii verzi în stânga prohabului. Poate că stewardesa îmi va da o mână de ajutor, nu văd cine altcineva ar putea s-o facă, poate numai pilotul. Această din urmă posibilitate îmi taie tot elanul. Nu știu cum mă voi descurca. Cum voi deschide fermoarul? Cum voi controla direcția jetului? Cum voi deschide și cum voi închide ușa? Cum o s-o scutur? Sumedenia aceasta de probleme fără rezolvări mă face să renunț și să mă cuibăresc în scaun strângând tare din cur. La urma urmei mă voi pișa pe mine și gata. Numai să îndrăznească vreunul să râdă sau să facă vreo aluzie la asta.

Încerc să mă calmez și pentru că nu am nici o șansă să pot răsfoi vreo carte sau revistă caut din priviri un punct de sprijin mental, un obiect asupra căruia să îmi îndrept toată atenția și să nu mă mai gândesc la șansele pișatului de a îmi ajunge în inimă. Dar nu. Ochii mi se opresc atrași de o putere invizibilă direct pe crucifixul atârnat deasupra ușii ce dă în cabina pilotului. Isus de plastic pe crucea lui veşnică, având mâinile tăiate cu tot cu cele două bucăți de lemn ce le susțin. Inima îmi bate cu putere și îmi pompează pișat în vene. E cazul să adorm pentru a mă trezi din acest coșmar. Nu văd altă soluție.


VISUL

Nu respiram când s-au hotărât să mă arunce din avion. Așa ne și fusese înțelegerea. Nimeni nu vroia să își țină copilul în preajma unui mort nici o secundă. Plus microbii. Și pe deasupra avionul va fi mai ușor și astfel va consuma mai puțin combustibil iar în cazul unei nenorociri, la care nimeni nu avea chef să se gândească, prăbușirea ar fi mai lină. Pe dracu, m-am gândit eu, oamenii ăștia sunt chiar idioți, doar ce le-am spus că nu trebuie neaapărat să respiri ca să trăiești. Eu îmi pot ține respirația până la trei minute și trăiesc în acest timp la fel de normal ca și ei. Nu m-au crezut. Fiind vorba de niște necunoscuți, m-am înfuriat și le-am făcut o demonstrație. Așa că, mi-am ținut respirația. Și hop m-au și înhățat patru hăndrălăi și m-au aruncat din avion, așa, fără parașută. Degeaba dădeam din mâini şi din picioare, degeaba strigam la ei că trăiesc şi chiar am şi reînceput să respir. Din spusele lor am înţeles că le era frică să nu putrezesc dintr-o clipă în alta. Nimic. Parca vorbeam cu pereţii. Până şi pe femeia care a sărit în ajutorul meu spunându-le că sunt viu din moment ce vorbesc, au dat-o la o parte pe motiv că-i nebună dacă a început să audă morţii vorbind.

Mă gândesc că voi lovi apa cu o foarte mare viteză şi chestia asta s-ar putea să doară cumplit, în cazul în care voi mai fi în viaţă după impact. Dar până acolo mai este. Încerc să zbor. Cine ştie de unde sare iepurele? Aşa încep să dau din mâini, întâi repede de tot cum dau vrăbiuţele din aripi. Nu merge. Ceva nu este bine, undeva greşesc. Sigur dau prea repede din mâini. Ar trebui să dau mai încet. Degeaba. Sunt prea greu. Ar trebui să dau din mâini invers ca să zbor sau să plutesc măcar. În schimb mă prăbuşesc ca un bolovan cu o viteză din ce în ce mai mare. Voi cădea în apă. Acum este sigur.

Când mă înghite, marea are dinţi. Însă o face cu o asemenea lacomie încât nu mai apucă să mă muşte. Incredibilul pur începe să mă preocupe. Marea este complet uscată pe dinăuntru. Are autostrăzi pe care circulă bolizi cu mare viteză. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mă trezesc mergând pe trotuarul unui bulevard. Aș putea jura că sunt pe Magheru dacă nu aș ști că sunt scufundat în adâncurile obscure ale planetei. Fără nici o intenție mă gândesc la Ioan Es. Pop și la Richard Speck în același timp, exact când dau cu ochii de plăcuța albastră pe care numele străzii este scris cu alb. Este tocmai numele meu, din sute de milioane de nume cei ce au numit acest bulevard nu au putut alege altceva. Gândul că ar fi o confuzie îmi trece cât a-i clipi, pentru că simt cum la fiecare pas mă calc cu gheata pe față. Sigur am fața plină de urmele crampoanelor. În aceste condiții nu pot merge mai departe. Nu mă pot nici așeza, mi-aș sta cu fundul în cap și astfel risc să-mi luxez coloana sau cine știe ce, ceva mult mai grav. Mă opresc pentru o clipă pentru a studia situația. Însă nu pot vedea nimic din cauza ghetelor ce s-au oprit pe fața mea, acoperind-o complet. Încerc să îmi depărtez picioarele. Degeaba. Se pare că singura soluție este să părăsesc bulevardul ce-mi poartă numele. Hotărându-mă să merg până la următoarea intersecție, oricât de departe ar fi, îmi dau picioare în față până îmi sparg nasul, buzele și dinții, îmi rup maxilarul de jos. Am fața plină de sânge dar nu renunț şi mă agăț cu mâinile de pereti până ajung acolo și în următoarea clipă mă prăbușesc exact în mijlocul intersecției.

Simt cum propriul meu corp îmi strivește corpul și încep să mă sufoc. Simt cum creierul îmi va plesi de la o secunda la alta, cum sângele îmi va țâșni pe nas. Mă ridic cu greu în picioare și încerc să stau pe vârfuri cât voi fuma o țigare.

În timp ce fumul îmi invadează plămânii mă gândesc la şansele pe care aceste lucruri le au să se întâmple. Să nu fie nimic adevărat și să visez de fapt? Chiar și așa nu ar trebui să acord prea multă importanță acestei mici necunoscute, având în vedere că vis sau nevis, realitatea este mereu cea pe care o trăiești. Nici mai mult și nici mai puțin decât asta care se vede. Tot ce simt și gândesc își pierde valoarea. Mă calc pe cap, stând sus, undeva, înafara mea și toate cele 80 de kile îmi apasă ţeasta, determinând astfel creșterea presiunii din cutia craniană, dincolo de punctul acela critic în care sângele tâșnește în jeturi subțiri prin firele de păr. Aud cum îmi troznește gâtul. Simt cum îmi sar vertebrele de la prima până la ultima și în locul lor se instaurează golul în care urmează să mi se dizolve măduva. Dar nu simt nicio durere până când, privind mai cu atenție situația, dincolo de starea de perplexitate pe care mi-a creat-o, îmi dau seama cam cât de dureros trebuie să fie ce mi se întâmplă. Abia atunci nervii îşi întorc cu toții capetele în același timp, din abis spre interior și mă privesc direct în ochi așa cum privești o casă din care ai fost silit să te muți la vârsta de 8 ani pentru că acolo tăticu o omorâse pe mămica lovind-o în mod repetat cu fierul de călcat peste față. Pe aici a intrat durerea fizică, prin ferestrele unei astfel de case ce nu are nici o legatura cu mine.

Dacă există un Iad al celebrităților, așa trebuie să fie. Iadul în care fiecare vedetă merge la nesfârșit pe o stradă numită după el, semn că omenirea încă îl mai iubește înflăcărat în timp ce el își sfâșâie carnea cu tocurile. În completarea tabloului te întrebi ce dracu ai făcut de meriți asta. Când începi să te rogi pentru iertarea păcatelor totul începe să se ducă dracului la propriu și de după colț apar Băieții de la Primărie. Doi dintre ei blochează accesul automobilelor închizând strada la ambele capete.

Fii recunoscător chiar și pentru asta băiete. Uite-i cum își montează picamărele. Savurează la maxim cele câteva secunde care ți-au mai rămas până când vor începe să sape în tine exact ca într-un cimitir.

- Hai, nu mai stați așa, să-i dăm drumu, le spune șeful celorlalți. Aceștia se executară pe loc și se ridică în picioare
Se vede că cel care coordonează echipa este un om respectat în colectiv. Un model. Un adevărat șef. El este primul care apucând picamărul cu ambele mâini îl ridică la aproximativ un metru deasupra pământului de unde îi dă brusc drumu cu vârful ascuțit în jos.

Am simțit că cineva se folosește de o forță inimaginabilă pentru a-mi introduce degetele de la mâini cu forța în găurile mult prea mici ale unei prize industriale. Sângele începea să abandoneze carnea asediată, refugiindu-se în pete din ce în ce mai mari și mai dezorganizate în țesătura tricolului. Celelalte 7 picamăre au fost puse şi ele imediat în funcțiune. Nu știu cât au durat lucrările. Timpul era curentul electric în stare pură. Și apoi gata. Nu mai rămăsese nimic de dezgropat. Scoseseră totul și astfel mă transformaseră fără voia mea într-o groapă fără pereți, în care întunericul era ținut laolaltă, să nu se evapore, chiar de întuneric. Nu știu cu ce am auzit mașinăriile oprindu-se și nici cu ce am văzut cum, undeva, deasupra, se stinge ultima scânteie ce a sărit din mine. Soarele apunea. Ziua de muncă părea să se termine și o pauză mi-ar fi prins bine.

Muncitorii și-au tras sufletele și şi-au sters transpirația de pe frunte. Apoi fără să stea pe gânduri au pus mâna pe lopeți și au început să mă umple cu pământ. Un pământ greu și rău în care nu încolțește nici o sămânță și care nu poate fi folosit nici măcar pentru o înmormântare. Nici de această dată nu s-au grăbit.

Cu siguranță nevestele lor sunt niște curve proaste care put din moment ce ei preferă să muncească în loc să se ducă acasă ca niște oameni întregi la cap.

Știm câți oameni putem îngropa în pământ dar nimeni nu știe cât pământ poate fi îngropat într-un om. Eu aveam să aflu asta pe pielea mea.

M-au umplut până la refuz. Până am simțit că dau pe afară. Dar degeaba urlam eu, era imposibil ca urechile lor de carne să audă cum urlă pământul. Mi-a venit să vomit și am vomitat. Dar vomitând pământ de fapt creșteam, mă înălțam, ridicându-mă din mine, mai sus de mine. Pământ peste pământ. Puteam jura că sunt propriul meu mormânt dar știind cu siguranță că nimeni nu este îngropat acolo, nici măcar eu, am lăsat-o baltă. Vroiam iar o țigară și pe măsură ce mi-o doream liniștea a dat totul la o parte si s-a așezat în mine ca într-u fotoliu de lux. Plămânii mei de pământ nu doreau un fum de pământ, nu. Prin ce reacție își păstraseră totuși dependența nu am știut să îmi explic. Dar am știut că este bine. Apoi am simțit cu pleoapele îmi mângâie globii oculari în încercarea de a deschide ochii. Lumina din avion mi-a eliberat trupul îngreunat ca după o beție cu mercur. M-am uitat în jur. Eram în avion, prăbușit pe scaunul meu. Mâinile tăiate dovedeau că cele întâmplate la aeroport erau adevărate.


UNGHII LUNGI


Porci ăștia mi-au făcut-o, îmi zic în timp ce îmi privesc mâinile de femeie. Am degete subțiri cu unghii lungi și foarte îngrijite, date cu ojă portocalie. Nici nu se pune problema ca astea să fie mâinile mele. Orice mi-ar zice, oricât de multe argumente îmi vor aduce, încercând să probeze contrariul, trebuie să rămân pe poziții și nu care cumva să încep să cred că acestea ar fi mâinile mele. Îmi iau în grabă bagajul și mă îndrept direct spre Biroul de Relații cu Clienții hotărât să fac scandal, să depun o plângere și chiar să îi dau în judecată.

Din spatele geamului de protecție îmi zâmbește o femeie îmbrăcată într-o uniformă ce poartă însemnele Aeroportului Henri Coandă din București.

- Cu ce vă putem ajuta? mă întreabă binevoitor femeia de la ghișeu.
- Aș vrea să depun o plângere, îi răspund eu încercând pe cât posibil să îmi păstrez calmul.
- S-a întâmplat ceva? continuă politicos femeia.
- Ceva?! Ceva?! urlu eu la ea și îmi lipesc mâinile de geam, întorcându-le pe ambele părți, să le vadă bine.

Femeia își dă imediat seama despre ce este vorba și este gata gata să leșine. Se albește la față și pleoapele i se învinețesc. Când se prăbușește pe scaun îmi bag instinctiv mâinile prin fereastra mică încercând s-o agăț de manșeta uniformei. Femeia se ferește dându-se cu scaun cu tot în spate până când se lipește de perete și nu mai are unde fugii. Reacția ei nu face decât să mă sperie mai tare și să îmi crească indignarea.

- Să-mi bag pula în compania voastră și în ultimele măsuri de siguranță, îi urlu femeii în timp ce aceasta ridică receptorul telefonului și tremurând din toate încheieturile vorbește precipitat cu cine dracu o fi la celălalt capăt al firului. Nici nu apucă femeia să pună receptorul în furcă și mă și trezesc luat pe sus de doi negrii rași în cap care fără să îmi dea nici o explicație mă târăsc până la ultimul etaj al aeroportului folosindu-se de o scară de urgență, pentru a mă ascunde de privirile oamenilor din aeroport.

Este inutil să mă zbat sau să încerc să scap din strânsoarea celor doi. Sunt convins că dacă țip nu mă va auzi nimeni așa că o las baltă. Sunt băgat cu forța într-o cameră cu pereții albi și așezat pe singurul scaun din încăpere. În fața mea se află Mahărul Înălțimilor. Privește pe fereastră cum decolează și aterizează avioanele, stând cu spatele la mine. Cei doi bărbați se poziționează în dreptul ușii și înțepenesc acolo ca niște statui de ciocolată a unor culturiști de performanță.

- Știm totul despre tine. Mă ia tare Mahărul Înălțimilor fără să se întoarcă cu fața spre mine, mergând la intimidare. Oamenii mei ți-au scotocit în bagaje și au găsit totul, continuă el.
- Poate ar fi cazul să îmi sun avocatul, îi spun eu pe un ton la fel de dur. Nu veți scăpa așa cu una cu două pentru asta, mai spun în timp ce ridic mâinile în aer. Dar Mahărul Înălțimilor rămâne întors cu spatele. Încep să-l bănuiesc că de fapt nu vrea să vadă această monstruozitate.
- Putem să te aruncăm în pușcărie pentru foarte mult timp, mă amenință Mahărul Înălțimilor făcându-se că nu mă aude.
Ceva îmi spune însă că nu este vorba despre asta. Altfel aș fi fost până acum aruncat după gratii, dar simplul fapt că mă aflu în acest birou înlătură această posibilitate.
- Imaginează-ți ce vei păți acolo cu mâinile astea. Ce te vor pune să faci... o să le-o freci tuturor criminalilor mulți ani de acum înainte. Or să te fută-n cur. Vei lua muie. Le vei face masaj la picioare. Şi de foame ai putea să le mănânci brânza de la pulă. Îți vor face o pizdă în frunte cu briciul și te vor fute în ea până ce va începe să îți placă și să te fuți și tu în ea când este liber. Dar Mahărul Înălțimilor nu a spus asta. A spus direct s-o dăm la pace.

- Pace? Ce Pace?, îmi vreau imediat avocatul. Se va urca în primul taxi și în cel mult o oră va fi aici. Apoi vă voi da în judecată și nu mă interesează ce aveți de gând să faceți. Dacă stau bine să mă gândesc eu nu am nimic de pierdut pe când voi puteți pierde totul. Și până una alta trebuie să ajung urgent la o toaletă altfel mă piș chiar acum aici pe jos.

Mahărul Înălțimilor nu stă pe gânduri și pocnește din degete. Cei doi negri se execută fără discuții și luându-mă pe sus mă transportă rapid până la cea mai apropiată toaletă și îmi dau drumu înăuntru. Abia apuc să mă deschid la pantaloni că pula îmi și sare afară, ca o panteră scăpată de la grădina zoologică, repezindu-se spre pișoarul alb și strălucitor.

Jetul țâșnește în forță gata să spargă porțelanul. Acum altfel vom sta de vorbă, spun în sinea mea gândindu-mă la Mahărul Înălțimilor, în timp ce mi-o scutur. Dar chiar în mijlocul acestei operațiuni, ca din senin îmi crește excitația și brusc se instalează erecția însoțită de un sentiment străin și vizibil duplicitar pe care nu îl pot controla nici din punctul de vedere al pulii și nici din punctul de vedere al mâinilor de femeie. Pula se umflă la atingerea mâini și mâna nu se mai dezlipește de ea. Se comportă exact ca o mâne de femeie ce este. Dar să nu anticipăm, sunt absolut sigur ca mă vor trage în niște situații mai mult decât neplacute. Şi apoi mi-am văzut unghiile și am înțeles că sunt ale mele. Unghii lungi date cu oja portocalie. Las-o dracu! Ce-i asta, mă? Întrebam undeva așa în eterul minții neexplorate. Cum dracu îmi voi saluta colegii și prietenii. Mă puneam în situația lor. Mă bufnea imediat râsul și cu siguranță că aș râde de m-aș căca pe mine dacă vreunul dintre prietenii mei mi-ar întinde o mână de femeie vrând să dăm noroc. Nu se vor obișnui niciodată cu asta, să fim totuși realiști, mereu vor izbucni în hohote de râs și se vor tăvăli pe jos când îmi vor vedea mâinile de femeie. Nu voi putea ascunde adevărul la nesfârșit și într-un acces de sinceritate le voi povesti ce plăceri ascunse îmi oferă aceste mâini ridicole și nu va trece mult până când mă vor pune să le fac labă.

Sunt întrerupt de o fetiță ce intră în baie însoțită de mama ei. O fetiță ciudată având sub nas mustața lui Hitler și pe mâneca dreaptă steaua evreiască. Pe cap, un porumbel alb cât se poate de viu. Mă mir când văd ce liniștit stă. Apoi observ praștia pe care fetița o are la brâu. Incepe să se vadă cu încetinitorul din cauza cadrului suprarealist. Pe măsură ce mă uit la fetiță timpul se lungeşte cu fiecare detaliu, cu fiecare accesoriu ca și cum istoria ar fi făcută din toate obiectele astea puse cap la cap și măsurate cu metrul.

Fetița are freză de canibal. Un păr lung prins la spate într-un singur os de om. Îi lipseşte degetul arătător de la mâna stângă. Poartă un șorțuleț de grădiniță românească și comunistă, un șorțuleț în carouri alb albastre.


Brusc timpul este tras cu totul într-o seringă și injectat în mine cu o presiune greu de suportat, gata oricând să rupă pacea asta dintre cele mai mici fărâme. Senzația mi se trăgea de la femeia care începuse să o strige pe fetiță în toate felurile ca și cum nu ar fi știut cum o cheamă și încearcă să ghicească.

- Maria! Nu mai plânge.
- Hitler! Stai cuminte.
- Isuse, coboară de acolo, să nu cazi...
- Mă mănânci pe mine, te mănânci pe tine.
- Mănânc fabrici și uzine! se auzi pentru prima data vocea chicotită a fetiței.
- Irina?
- Nu!
- Irina?
- Nu!!
- Irina?
- Nu!!!
- Irina?
- Nu!!!! Ba da, ba da! Irina, Irina! Recunoscu fetiţa și dispăru cu tot cu mama ei sau cine o fi fost într-una dintre cabinele toaletei.

Începusem să cred că sufletul prim al materiei este curentul. Dar cum se formează curentul? Vom cerceta asta mai târziu când vom avea acces la un dictionar. Vrem definiția exactă. Pentru moment mă voi concentra la fetiță. O voi aștepta să iasă și apoi voi lămuri problema. Însă mama sa mi-o ia înainte și începe să vorbească de cum a iese din cabină. Mi se adresează mie.

- Nu ne așteptam să fie cineva la acest nivel. De obicei este singura care folosește toaleta aceasta. Mai știe cineva că sunteți aici?
- Dar ce credeți că m-am strecurat? Am întrebat eu scârbit de toată scena și i-am arătat oarecum în silă mâinile.
Nici măcar nu a stat pe gânduri. A izbucnit într-un râs isteric și până să mai zic ceva se și tăvălea pe jos ținându-se cu mâinile de burtă, dând din picioare. Râdea și fetița. Râdea de se prăpădea dar nu râdea de mâinile mele, nici nu se uita la ele măcar ci râdea de femeia care se zbătea de râs la picioarele sale. Fetița râdea ca dracu. Nu mi-am dat seama pe câte voci râdea fetița.

Mă enervasem prea tare.
- Scroafă ordinară! Curvă împuțită. Ți se pare că totul ți se cuvine nu? Că toată gluma asta a fost pregătită numai și numai pentru propriul tău amuzament. Râzi ca o vacă. Nu mai râde mă, nu auzi?

Dar nu aveai cu cine să te mai înțelegi. Râsul îi producea deja spasme. M-am gândit că poate moare. Asta mi-ar fi schimbat sigur starea de spirit. Aș fi devenit mai vioi. Poate aș fi luat în considerare și ocupația de Criminal în Serie. Unul imposibil de prins, unul care își ucide victimele făcându-le să râdă până le stă inima..

Cretina asta face intenționat. Devine din ce în ce mai clar că nu este întreagă la cap. Posibilitatea de a ucide crește încântător privind-o. Mult mai firească mi se păruse reacția femei de la biroul de Informații al Aeroportului.
- Bine nenorocit-o tu ai vrut-o! Îi zic pe un ton aparent calm în timp ce îi bag mâinile sub nas. Hai, dă-i drumu! Râzi până crăpi.

Prima a murit fetița în timp ce râdea cu spume la gură uitându-se atent la femeia de pe jos. Femeia nu a văzut-o murind. Avea deja ochii plini de lacrimi și nu mai vedea nimic.

Baia a răsunat din cauza unei bubuituri. Apoi s-a auzit un pârâit lung și a început să pută brusc. Femeia se căca pe ea de râs. Bucăți mari de fecale tâșneau de sub fusta albă a femeii peste cadavrul fetiței. Sunt plin de sânge rece. Nu știam că pot fi așa.

Cele două gorile negre s-au năpustit în baie cu pistoalele trase tocmai când femeia dădea pentru ultima dată din picior. O zvâcnitură cât se poate de sănătoasă, mi-am zis. Eram îmbătat de mirosul morții. O provocasem și ea răspunsese promt. Ca și cum mă aștepta acolo cum nu mă așteptase nici o femeie pe fața pământului. Nu simțeam mirosul toxic din încăpere. Cele două gorile scăpară însă pe loc pistoalele la picioarele mele și își acoperiră gura și nasul cu ambele mâini. Unul dintre ei începu să vomite. Apoi și celălalt.

Le-am ridicat. Pistoalele aveau fiecare inscripționat pe mâner numele posesorului. Jon1 și Jon2. Jon ar trebui să fie atunci numele real al Mahărului Înălțimilor. O asociere simplă dacă tin cont de structura corectă. Cele două cadavre erau pline de vomă. Însă pe cadavrul fetiței se amestecaseră de toate.
- Te rog nu trage! Te rog nu trage! S-a auzit vocea unuia dintre cei doi Joni. Am observat că țineam în mâna dreaptă unul dintre pistoale cu degetul pe trăgaci și îndreptat amenințător spre cele două gorile. Nu aveam de gând să trag. Ce sens ar fi avut să-i ucid. Fiind singurii care nu râd se poate ca tot ei să fie singuri cu care voi putea sta de vorbă omenește în această problemă. Speram ca și Mahărul Înălțimilor să se comporte la fel. Altfel am încurcat-o. Voi fi executat fără nici un dubiu, acolo pe loc. Vor spune că a fost legitimă apărare și vor ieși basma curată.

Am trecut printre cei doi cu pistoalele în mână. Le îndreptasem țevile în jos să nu existe descărcări întâmplătoare și exceptionale. Ce-i doi m-au urmat. Nu au încercat să mă doboare, să vină pe la spate sau mai știu eu ce.

- Ce-i cu hărmălaia asta? Urlă Mahărul Înălțimilor la cele două gorile, imediat ce haidamalele pun piciorul în Biroul de Sus.
- A fost un mic incident la baie... spune timidă gorila Jon1. Mahărul Înălțimilor tace sugerând prin asta că așteaptă detalii.
- Fetița cu 16 Personalități e moartă. Nu știm cum s-a întâmplat dar credem că el a făcut-o. Era acolo cu cele două când am intrat.
- Cele două? Cu cine mai era fetița?
- Era cu una dintre Mame.
- Sper să fie mama lu ăla mic care își trage singur cu praștia în cap. Nu-l sufăr pe prăpăditul ăla. Este inutil. Spuse Mahărul Înălțimilor jumătate pentru sine, jumătate pentru cei doi.
- Nu mai contează asta nu înțelegi că Fetița cu 16 Personalități a murit? Le-a făcut ăsta ceva vrăji. Când am intrat femeia tocmai dădea ultima dată din picior și porcul ăsta îi flutura mâinile prin față. Și ca să știi despre care femeie este vorba ... victima este Mama Adevărată a Fetiței cu 16 Personalități.
- Ce vom face acum cu 16 mame cărora le-au fost uciși copiii?
- Pe cine vor trage la răspundere? Sângele cui vor vrea să-l bea? Se întrebă meditativ Mahărul Înălțimilor. Dar sângele meu nu le va ajunge nici pe o măsea. Vor bea și sângele vostru. Vor trece apoi și vor bea sângele din nevestele noastre. Din copiii noștrii. Adu urgent contractele. Strigă pocnind în același timp din degete în directia gorilei Jon2.

Jon2 dispare și de această dată, dar pe o ușă invizibilă nouă. Se pare că era ușa invizililă din dos. Mi-ar plăcea să fiu lăsat singur și nesupravegheat pentru câteva zeci de minute în arhivele lor. Tare mi-ar fi plăcut să știu ce experimente naziste fac porcii ăștia pe noi.

- Își flutura mâinile zici? Arată-ne și nouă ce mișcări făceai cu mâinile prin fața unei femei ce își dădea ultima scânteie din ochi. Deși nu pari, înclin să cred că te ocupi cu ciordeala high class. Ciordeala de Suflete.
- Nu știu despre ce vorbiți. Eram pur și simplu paralizat. Mâinile îmi tremurau de spaimă. Mă uitam la cele două cu mureau sub ochii mei și știam că dacă voi vomita, există posibilitatea să nu mă mai pot opri. Voi sfârși ca ele îmi ziceam în sinea mea. Ei au intervenit la timp. Poftim pistoalele voastre înapoi, au fost în siguranță la mine. Jon1 ia cele două pistoale și îmi mulțumește.
- Pot să-l ajut pe Jonny la rhive? Întreabă apoi Jon1.
- Mergi... mergi, oricum aici nu îmi ești de nici un folos. Putea să vă împuște ca pe rațe dobitocilor dacă era el ucigașul. Sunt totuși curios să mă uit la mâinile tale, zice apoi Mahărul Înălțimilor și pentru prima dată se întoarce cu fața spre mine. Nu pot să cred. Pe ăsta l-am mai văzut undeva... în filmul lui Mungiu! Este ăla care le fute pe fete.

După ce le-a privit un minut fix, mâinile mele i s-au părut banale. Această problemă era una de serviciu, una măruntă, așa trebuia să îmi lase impresia. Să nu mă scandalizez. Dacă ar ști că am văzut și filmul ăla cum ar reacționa? Poate m-am pripit înapoindu-le pistoalele. Acum mergeam pe un fir subțire. Aveam echilibrul perfect când m-a bufnit râsul privindu-i fața de tată ce-și fute fetița de opt ani.
- Ce roluri faci, șmechere! Am spus printre hohote. Și ce-i cu porcăria asta?
- Nu știu despre ce vorbești! Îmi răspunde Actorul Român.
Ce idiot, mi-am spus, auzindu-l, mă crede dobitoc.
- Uite, știu că ești Actorul Român care a jucat într-un film de a lui Mungiu. În ăla, 4luni3săptămâni și 2zile. Vrei să mă fuți sau ce? Cine ți-a scris rolul ăsta și cum de se intersectează el cu viața mea reală.
- Este o întâmplare pură. Tu crezi că eu trăiesc din actorie? Ha, na! Ți-ai găsit-o! Al doilea job băiețaș. Ascultă la mine, al doilea job. Spuse sec Actorul Român și în ochi i se citi tristețea dacilor cuceriți de Împăratul Traian în anul 106.
- De ce ești nesimțit? Îl iau tare pe Actorul Român. Aștepți să cred că dacă nu joci în filme, adică când nu ești pe platourile de filmare vii și lucrezi aici? Tu ești Mahărul Înălțimilor și Actorul Român. Nu este vreun rol. Ești angajat partime?
- Așa ceva!
- Ajunge, am auzit destule. Ești un mare nesimțit! Mă iei cu din astea? Chiar vrei să cred porcăria aia? Drept cine mă iei? Vreo gorilă pe care o freci cum vrei și unde vrei? Aluzia era clară. În opinia mea Organizația era Criminală. Arată-mi te rog scenariu! I-am cerut imperativ Actorului Român.
- Numai dacă ar fi existat unul ce bine ar fi fost! Îmi răspunse acesta. Ești ultima problemă în clipa de față, cea mai mică. În capul listei am 16 mame care vor primi vestea că copiii lor au pierit într-un accident produs întâmplător la baie. Ce le voi spune? Cine ne poate spune ce s-a întâmplat mai exact cu cele două victime?

Nu puteam să-l atac. M-ar fi împușcat în cap. Poate că asta și are de gând să facă în cele din urmă și acum doar îmi amorțește atenția, m-am gândit imediat. Dacă îl fac pe scârba asta ce vrea să se joace cu nervii mei să îmi arate scenariul aș putea avea dovezi solide pentru a construi un caz.
- Arhivele dumneavoastră nu sunt documente publice? L-am întrebat disimulant pe Actorul Român.
- De ce v-ar interesa Arhivele noastre? Se formaliză imediat Actorul Român.
- Aș dori să caut câteva scenarii din viața mea, poate ne-am mai întâlnit, cu dumneavoastră sau cu alți colegi de ai dumneavoastră. Sigur ne cunoaștem. Chiar dacă nu știm, există acte doveditoare. Ele sunt acolo jos. Pot să mă duc să le aduc? Mi-am încercat eu norocul.
- Fă ce vrei. Asta a fost oricum ultima mea zi. Peste zece minute nu voi mai lucra aici. Ai cinci minute peste zece minute de când plec eu și până va ajunge aici schimbul 3. Îți sugerez s-o tunzi până vine el. Știi... vine odihnit...
- Știi ceva? Du-te sănătos. Ești o secătură de om că nu vrei să recunoști. Eu o să mai stau pe aici să văd cine te schimbă.

Nu mai știam de unde începuse toată această aparentă halucinație. Undeva mi se schimbase perspectiva generală și lucrurile se vedeau într-o lumină nouă. Era o lumină verde și crudă.

Venisem aici să depun o plângere. Aveam o problemă ce necesita intervenție de la înalt nivel. Tot ce m-au ajutat să fac a fost să-mi descopăr pasiunea pentru crimă. Pasiunea simplă și liniștită a celui ce știe că niciodată nu va fi prins. Știam că voi mai ucide.

M-am hotărât să ascult sfatul Actorului Român. Am șters-o. Dacă este adevărat ce zice, peste zece secunde nu va mai avea nici o funcție. Va fi un om simplu și în fața mâinilor mele va râde de se va căca pe el la propriu. M-am ascuns în spate după tomberoane. Pe ăsta nu aveam de gând să-l iert.

toate astea pentru asta

carnea


carnea noastră, o reacţie de moment a
pământului de a-şi stoarce coşurile
în care a copt viaţa.

bătrâna din faţa cantinei este
o floare uscată ce nu a făcut seminţe.

suntem aruncaţi atât de sus că uităm
de unde şi de cine şi cum.

dăm cu capul de cer ca de oglinzi.

pentru prima dată ne vedem
numai noi,
chibrite aşteptând scăpăriciul

vom naşte scântei durabile,
să ajungă bătrâne
şi să rămână fierbinţi.

mereu


fac cum simt,
m-am gândit mult la asta.

sau cum au spus înţelepţii:
gândesc cu inima.

ea nu vede munţii drepţi,
aşa cum sunt văzuţi cu mintea


ea vede sângele,
ochii ei fiind îndreptaţi
spre interiorul ei şi nu
al nostru.

dar eu gândindu-mi, numai, sângele
cu mintea el este un al doilea univers
universul drept şi subţire cât linia.

există şi acolo planete
ca ale noastre.
se numesc la fel.
pe una din ele e viaţă.
locuitorii ei se numesc iubiri.
necunoscuţii sunt copaci
strânşi în pădurea de la întersecţia
cu vena. ei fac o umbră plăcută.

pe cei ajunşi de nevăzut cu mintea
inima îi vede.

din inimă nu se fuge.
acolo vine sfârşitul lumii
Mereu.


se visează


Ce nu-nţeleg nu văd,
La fel cum ce nu văd înţeleg.
Ţipătul apei sparte pe acoperiş.
Scânteia.
Dacă e noapte se visează.
Nu trebuie să ne băgăm în pat
Pentru asta şi în nici un caz
Singuri.
Picăturile pline de întuneric
Se zdrobesc de ţigla casei
Şi întunericul se udă.
E noapte
Se visează.

marş


Am o tobă mică şi galbenă.
O tobă excelentă.
se bate singură şi ştie să cânte.

Ar fi fost mai potrivită şi mai sinceră
o inimă din plastic la scară redusă.

La maturitate ar fi depus
la rândul ei ouă de ciocolată
din care ar fi ieşit şi alte inimi.
Inimi negre.
Inimi verzi.
Inimi albe.
Inimi transparente
prin care să se vadă
sângele plin şi sângele gol.
Inimi cu vârful înflorit la lumină.

Numai inimile morţilor proaspeţi sunt roşii.


Şi eu urmărindu-mă în evoluţia culorilor.
Urmărindu-mă până pe asfaltul
în care se termină brusc noaptea,
apare lângă umbra mea urmărită,
umbra mea urmăritoare
şi tresar speriat.
Dar nu mă uit în spate,
tu nu poţi veni de acolo.
Şi toba se bate singură până se sparge,
anunţând momentul.


lupta cu mine

mă lupt cu mine pentru mine.
în timp ce mă câştig mă pierd.
trăiesc datorită faptului că m-am ucis
şi mă iubesc urându-mă.

mă îngrop. mă plâng
şi-mi zic că şi cu mine
şi fără mine viaţa mea merge
mai departe.

mă lupt să mă elimin,
să mă extermin cu totul.
m-am asuprit destul
şi sunt sătul ca-n ochii mei
să putrezească stelele
de cum mă uit spre ele.

prezentul e plin de cadavrele mele
prin el zboară şi croncănesc
precum corbii gânduri despre
planuri de asasinat împotriva
celor ce am mai rămas prin mine.

sunt singurul meu duşman
şi în afară nici un prieten
care să nu îmi ia cu îndârjire
partea şi să mă trădeze.
nici o femeie care să
nu mă confunde cu cel pe care-l urăsc
cu cel care distruge.

împotriva mea mă lupt mereu
în inferioritate numerică.
împotriva mea sunt singur
împotriva tuturor.


Moartea ca o pasare călătoare


Inevitabil, pasărea călătoare
se va opri şi în mine.
Zboară neîntrerupt şi uneori
o surprind cum se opreşte să
îşi ia masa ba într-unul ba în altul
acolo unde se mai găsesc insule
de viaţă de ciugulit. Majoritatea nu
trăiesc tot din ei. Nu ard până la ultima
picătură combustibilul nerafinabil
ci pur şi simplu rafinat. Nu pârjolesc
prin contraziceri şi dezechilibre ceea
ce îi deosebeşte de ceilalţi.
Cu astfel de resturi se hrăneşte pasărea
călătoare. Cu viaţă moartă. Degeaba
mă miroase din înaltul transparent
precum penele sale.
În mine nu o aşteaptă festinul.
În mine nu rămân posibile
clipele fericite sau adânc triste.
În mine nu sunt decât răspunsuri
moarte la întrebările rămase vii
ce nu se termină cu nici un semn
de întrebare.

Îi pot oferi totuşi un pat
patul în care am iubit,
eu nu voi fi oricum acasă.

DE TOATE MEREU

DUPĂ COLŢMOS



1. nopţi moderne

până şi nopţile sunt în pas cu moda.
ele au ajuns nişte zile oarecare
bolnave de ficat. zile simple.
zile de zi cu zi în care doar
lumina e ceva mai galbenă.
de acum putem dormi liniştiţi.
oricine ştie că hepatita iese
mult mai uşor decât întunericul
din noi.




2. greaţa matură

este un înger tăvălit
şi plin de bale împrăştiat
pe cer. l-a vomitat copilul
ajuns la maturitate.


3. copilul plânge în ploaie

copilul de turc trimis la cerşit
plânge profesionist şi eu nu
îmi dau seama. el plânge
în hohote şi fără lacrimi.
plânsul lui este sărac.
plânsul lui este chel.
plânsul copilului este bătrân.
el seamănă cu ultima ploaie
prin care cerul îşi dă sufletul.
dar eu nu îmi dau seama de
asta şi-i dau copilului
în continuare bani până
când din ochii lui încep să
curgă şiroaie fise de
cinci mii.


4. pe vizor

se aud paşi pe hol.
căţelul latră la uşă
eu mă ridic de la televizor
mă uit pe vizor
şi văd cum mama vine,
însărcinată cu nimeni,
mâncând seminţe de
păr.


5. nu te voi uita

acum naşte mama sicriul
de lemn lăcuit, proaspăt
bătut în cuie, sicriul încrezut,
plin de mine, plin de flori
şi de coroane ornate cu
panglici pe care scrie
cu negru: nu te voi uita
niciodată, mama.


6. dumnezeul ei

Dumnezeul ei este cel mai
bun şi ascultător Dumnezeu
din lume. el nu pierde nopţile
nu bea şi nici nu fumează
nu întârzie niciodată la program
este un Dumnezeu serios
cu capul pe umeri
care ştie ce vrea de la viaţă.
Dumnezeul ei este cel mai bun
şi ascultător Dumnezeu din lume.
cel mai serios. nimic nu i se
poate reproşa. este un Dumnezeu
performant care îi îndeplineşte toate
dorinţele.



7. ceapa

ne cunoaştem în ceapă
unde pe loc ne ţâşnesc lacrimile
şi ne futem aşa cu ele pe afară
până când iubirea despre care
gângurisem porcos în tot acest timp
curăţă ceapa de amintirile noastre
uscate şi o taie felii subţiri cu tot
cu carnea noastră şi lacrimile
îi dau brusc în ochii celor
ce se cunosc în bucătăriile
înalte unde nu există diferenţe
între cutremur şi dragoste.



8. cinci

cinci este nota de trecere.
să vină repede cinci morţi.


9. ovidiu
(feat. Silviu Dancu)

pe marginea drumului
lucrătorii de la primărie
spală statuile curvelor
de sperma pescăruşului
ce face labă-n zbor.
pe Ovidiu nu îl spală nimeni.
aşa se cuvine să fie.
cineva trebuie să dea mărturie
că pescăruşii zboară.

10. şi am

mi-a spus că dacă mai iau
o singură dată droguri mă
părăseşte
dacă mai iei o singură dată
căcaturile alea te părăsesc
nu pot să trăiesc cu tine încondiţiile astea,
mi-a spus
şi am luat.

11. am dreptul

am dreptul la cel puţin o lună pe lună
sau măcar la o lună beată pulă
o lună căzută la marginea drumului
în şanţul subţire dintre doi îndrăgostiţi.

12. mama

cutia plină pe jumate cu bere este acolo
aşezată cu grijă de mama în frigider lângă
puiul congelat după ce aseară la plecare
mi-o luase din mână pentru că venisem
la ea în vizită beat ca porcu
şi îi vorbisem foarte frumos despre mine.


13. statuia libertăţii

ne aşezăm în genunchi şi îi
cerem iertare. plângem. îi
spălăm picioarele cu
lacrimile noastre
facem promisiuni
de care ne vom ţine
ştiind că ea rămâne nemişcată
fără să o privim măcar.



14. la intersecţia dragoste vie
cu dragoste moartă

virusul mort influenţează ecuaţia
totul poate oricând sării
dintr-o parte în alta.
se pot chiar tampona fatal
la intersecţia egalităţii
doar pentru că virusul mort
are nume şi prenume
în cimitirul de la marginea sângelui
îl cheamă ca pe tine
dar nu îmi amintesc şi mai cum.


15.tinereţea

lui marin mincu

tinereţea nu are nevoie de mine.
a învăţat să se fecundeze singură.
mă aruncă peste umăr şi nu se mai
uită înapoi. priveşte fix înainte
şi în ochii ei înoată fericiţi peştii
perfect adaptaţi la uleiul fierbinte.


16. pe contrasens cu viteza visată

la început numai un fluture perfect
zboară înapoi şi-o ia spre molie.
îl simţi în stomac în timpul
visului şi uiţi de trupul adormit
cu gura larg deschisă
în care îţi intră moliile
curgând şiroaie din
salteaua ruptă a patului.

17. plus răspuns minus întrebare

întrebările se lovesc tare de mamă
şi se resping înapoi cu aceeaşi putere.
întreabă copilul în stânga şi în dreapta.
nu îşi ridică ochii din ochii celorlalţi
până când se priveşte cu ochiul
drept în sufletul ochiului stâng
citind în sufletul ochiului drept
trădarea diferenţei.
copilul a prins-o cu mâna şi o foloseşte.
cu ea pictează peste toate crimele
cu nevoile sale.



18. gândul frumos

vine mereu gândul frumos
construit din cuvinte frumoase
şi grele
ce nu pot fi mutate de la locurile lor.
vântul din creier e foarte puternic.
el smulge pomii din pomi.
arunca bila de plumb cât colo
ca pe un punct pus după ideea
de libertate a deţinutului
de la un capăt la fiecare capăt
al gândului frumos
şi acolo mereu aterizarea.
aterizarea bilei de plumb
la celălalt capătul al gândului frumos
zburând până la sine peste toate
astea, acolo unde vidul bolboroseşte ceva
în somn
se întoarce cu viaţa la noi
şi doarme până în prima clipă a lumii
visând mereu gândul frumos şi râsul
i se aude din camera cealaltă
râs de copil înfundat cu pauza din
semnul exclamării.

19. noi

noi suntem mai rapizi ca pământul
pe care călcăm
mai iuţi ca iubirile pe care le lansăm
ajungem la destinaţie înaintea noastră
ajungem în pământ înaintea pământului
în femeie înaintea iubirii
în copil înainte de mamă.


20. poem narcisist

ce mai! sunt perfect!
muşc cu poftă din viaţă
mă ling pe faţă cu limba
electronică şi aspră a ceasului
primit de la tine. aşa este
mereu cu darurile făcute
din iubire, sunt de la început
în afara ei.



21. puiul de babuin

lui ion tiţoiu

mama e mândră de mine.
pentru a-şi demonstra dragostea
mă linge pe cap
până chelesc.

nu ştiu ce să mă fac.
acum sunt urât pur şi simplu
şi mă gândesc cu tristeţe la vremurile
în care eram frumos şi urât
pentru asta.



22. omul de zăpadă

facem omul de zăpadă pe stradă.
el nici nu ne bagă în seamă.
nu se clinteşte.
priveşte fix spre vara
de pe acoperişul casei noastre.
ca şi cum acolo ar trebui să fie casa lui
cu tine de zăpadă proaspătă şi vie
la fereastră.


23. fusta ta

există nopţile în care sunt treaz
şi dansez sub cearceaf.
în nopţile astea deschid larg
fereastra, luna îşi bagă picioarele
de lumină lungă pe geam şi
eu mă uit cu orele sub fusta ei
pătată de stele
gândindu-mă la fusta ta
pătată de sânge
pe care o purtai din când
în când aşa, după ce dispăream toţi
şi rămâneai singură.

24. pisicuţa

fac totul pentru pisicuţa albă
ce îţi dansează pe creier.
întreab-o dacă participă
sau doar se antrenează pentru ceva.



25. somnul

dormi degeaba.
visul e la mine.


26. capul din nori

sunteţi campion!
poftiţi coroniţa de rădăcini
înfipte-n cer.
florile cresc în cap.


27. miezul nopţii

la miezul nopţii mă asigur că dormi.
îmi iau toate măsurile. să vezi ce-ţi fac!
dar mai întâi îmi povesteşti
cum pleoapele au devenit prăpăstii
în care ochii îşi varsă privirea
formând oceane paralele.
îmi faci cu mâna
de pe ţărm întinsă pe creier.
cum stai pe spate
nu se vede cerul.
el este mereu unul singur
şi rămâne pe partea cealaltă.
de pe burtă îmi iau avânt
şi sar în picioare direct pe
placa de surfing.
primul val intră pe sub
mine şi mă ridică pe creastă.
sunt râsul care se bate pe plâns
cu nimicul.
până şi soarele îşi arată vârsta
razele sunt părul lui de lumina bătrână.
îmi spui în somn şi eu profit de asta
să mă înfig în tine până când afară
se va lumina şi înăuntru.


28. ultimul poem narcisist

lui miki

sunt foarte uşor.
numai bun să umplu oasele fluturilor
de sticlă ce zboară în jurul becului
din piept.


29. trădări mari

sunt nişte trădări foarte mari
ca pepenii ăia ce iau treptat locul
spermatozoidului chiar când îţi dai
drumu comform firii şi iubita
îţi eplodează în faţă mereu
şi abia atunci vei fi un criminal în serie
ce îşi ucide după tipar iubirile.



30. profunzimea

acesta este punctul
în care se rupe elasticul
nu cu predilecţie cel
al garoului, dar fie.


31. scrisoarea

drăgă moş crăciun
ştiai că nu exişti?


32. înotătorii

înotătorii de zahăr sar în cafea
cine îţi ajunge primul în sânge
câştigă. ei se amestecă întotdeauna
între ei şi se nasc discuţii.
bătăi crunte de inimă.

33. curva

curva în trening roşu s-a oprit în faţa mea
şi a dat din buze.
mi-am scos casca din urechea dreaptă.
vrei o fată?
m-a întrebat curva. nu, nu vreau. i-am răspuns
eu. trei mii ai?
m-a întrebat curva. am. i-am răspuns eu.
îmi dai?
m-a întrebat curva. îţi dau. i-am răspuns eu.
mai ai alţi bani la tine? m-a întrebat curva.
nu ştiu, să vad. i-am răspuns eu. m-am scotocit
prin buzunare.
ai noroc, uite am mai găsit cinci mii.
mulţumesc.
mi-a mulţumit curva. cu plăcere. i-am răspuns
eu.

şi totuşi nu vrei o fată? m-a întrebat curva.
nu, nu vreau.
i-am răspuns eu. mergi încolo? m-a întrebat
curva.
da. i-am răspuns eu. pot să merg şi eu cu tine?
m-a întrebat curva. poţi. i-am răspuns eu.
pot să te iau de braţ? m-a luat de braţ curva.
poţi.
i-am răspuns eu. curva în trening roşu s-a lipit
strâns de mine.
eşti curvă? am întrebat-o eu. da. mi-a răspuns
curva.
şi unde te duci? am întrebat-o eu. să cumpăr
pâine.
mi-a răspuns curva. şi după aia? am întrebat-o
eu.
să mă fut. mi-a răspuns curva. îţi place
să te fuţi?
am întrebat-o eu. da, foarte mult. mi-a răspuns
curva.
deci nu te fuţi pentru bani? am întrebat-o eu.
ba da.
mi-a răspuns curva. dar îţi place să te fuţi?
am întrebat-o eu.
da foarte mult. mi-a răspuns curva. e mişto
să te fuţi, nu?
am întrebat-o eu. da, da, e extraordinar.
mi-a zâmbit curva.

eu intru aici, tu mergi mai departe?
am întrebat-o eu.
da. mi-a răspuns curva. bine, noapte bună.
i-am urat eu.
noapte bună. mi-a răspuns curva.
în timp ce căutam cheia electronică
am privit-o cum se îndepărtează.



34. baba

am întrebat în stânga şi-n dreapta
în ce limbă a vorbit baba.
mi s-a răspuns mereu cu aceeaşi întrebare.
în ce limbă a vorbit baba?
în ce limbă a vorbit baba? din stânga.
apoi din dreapta.
ne-am aplecat toţi trei peste scaunele din faţă
şi am urlat în urechile celor doi.
în ce limbă a vorbit baba?
ei s-au întors spre noi
şi ne-au întrebat
în ce limbă a vorbit baba?
ne-am speriat tare şi am început să urlăm.
el a călcat pe acceleraţie.
a fost clar pentru toată lumea
că trebuie să părăsim oraşul.
am tras pe dreapta şi m-am urcat la volan.
el condusese toată ziua.
era obosit şi speriat
pentru că nu ştia
în ce limbă a vorbit baba.


35. strălucirea

când am crescut puţin mai mari şi ei au
fost convinşi
că ne iubim între noi ne-au lăsat să mai stăm
şi după
ce se întunecă iar noi în timpul ăsta făceam
altceva
şi tot în timpul zilei jucam ascunselea
pentru că
jucasem de câteva ori şi noaptea ocazie
cu care am descoperit că pizda pe care
ne-o arăta
vasilică punând-o pe sandra să şi-o descopere
nu străluceşte de fapt ea nici măcar nu se vede
în întuneric.

sandra ar fi putut să ne lămurească
în această problemă
dar noi credeam aşa de tare că pizda străluceşte
încât nu ne-am gândit s-o-ntrebăm
şi pe bună dreptate aşa arată privită
din cealaltă parte.


36. anca

ce ai putea george să faci tu?
doar să îmi citeşti o poezie.
aş putea să îţi dau limbi
în pizdă.


37. am o părere

am o părere bună
despre mine. îmi
stă perfect până
şi cu ochelarii
prin care nu se vede
nimic.




COPIL DIN FLORI CAUT GHIVECI








1. copil din flori caut ghiveci

Inima lui George este acum offline.
Nici George nu mai ştie parola.
Toate astea pentru că George
stă de atâta timp cu inima deschisă
încât nu mai are nevoie de ea.

George uită tot ce nu îi mai trebuie.
George a învăţat chiar să doarmă
cu inima deschisă şi să se trezească
cu tot felul de oameni în ea.

Deşi nu dormea şi nici măcar
nu ar putea spune că era obosit
George s-a trezit cu Ea în inima lui.

Stau acolo de ceva vreme.
Vorbesc şi fac poze.
Şi cum în inima lui George
se face uneori atât de cald
încât nimeni nu poate suporta
Ea îl ia de mână
şi îi zice hai pe afară.

Este o noapte mult prea frumoasă,
atât de frumoasă încât nu merită
să stăm nici măcar într-o inimă.

Aşa se trezeşte George pe hol
de mână cu Ea care observă
că şi-a uitat cheile de la inima ei
în inima lui George.

Mă întorc imediat. Zice Ea.
Aşteaptă-mă aici.
Înainte să iasă din inima lui George
cu cheile de la inima ei în mână,
Ea trage din obişnuinţă
siguranţa uşii de la intrarea
în inima lui George.

Trânteşte uşa cu putere.
Se zguduie pereţii.

Afară este într-adevăr o noapte frumoasă.
Atât de frumoasă încât până şi George
este de acord că o noapte ca asta
nu merită pierdută nici măcar într-o inimă.
Nu la fel stau lucrurile şi cu dimineaţa.

Dimineaţa oamenii obosesc
după o noapte ca asta şi se întorc
fiecare pe la inimile lor.

Nimeni nu doarme în altă inimă.
Nici măcar Ea.
Numai George stă acum singur
în faţa inimii sale şi bate degeaba
ca disperatul cu mâinile şi cu picioarele
în uşa de la intrare.

Inima nu se deschide decât din interior.
Şi cum am mai spus-o,
înăuntru nu este nimeni.
Au plecat cu toţii să doarmă.
Fiecare în inima sa.




2. atunci când prietenii

acum când liniştea mea
sufletească face playback
peste liniştea altora,
peste liniştea ce se
aude foarte bine din privirile
străinilor, ei cei din urmă
îmi devin prieteni.

datoria mea de a trăi creşte
şi se înmulţeşte simţitor cu râsete
şi planuri de viitor.

datoria lor de a muri se şterge
este cadoul meu surpriză
pe care îl fac prietenilor mei când dorm
cu capul pe începutul cărnii lor.

ei se trezesc târziu
când nu mai este nimic
de făcut. cadoul şi-a făcut efectul.
a dat de gol tot ce sub paşii mei fusese gol
înainte ca prietenii
să viseze pământul.

se întâmplă ca picioarele
să îşi trăiască viaţa în mers.
ele visează munţi înalţi
pe care îi sărută cu călcâiul
pe creastă când stau şi beau
cafea cu prietenii pe o terasă.

picioarele lor se trezesc
înaintea picioarelor mele
şi drept urmare,ei, cei din urmă,
vor pleca
primii.

o fac din curăţenia
animală a sufletului.
şi sufletul, cinstit ca orice fiară,
năpârleşte, scoţând la iveală
adevărata natură a prietenilor.

da, prietenii mei sunt flori.
aşa arată ei în pielea goală.
flori sănătoase şi robuste.
flori pure din care cresc
pur şi simplu flori.

3. de mic

de mic am dat totul pe nimic.
orice ar spune cei mai dragi
mereu am ieşit în avantaj.
am dat bomboanele din pomul de crăciun
copiilor săraci din faţa blocului.
am dat inelul ei de logodnă pe o halbă de bere.
am dat aparatul foto primit de la tata
pe o doză de l.s.d.
am dat bijuteriile familiei
pe trei jointuri cu haş.
am dat ficatul pe creier.
am dat bani peştilor
să lase curvele să îşi
petreacă timpul cu iubiţii lor.
da, de mic am dat totul pe nimic.
am dat drumu la viaţă să curgă
şiroaie din pisică.
asfaltul trebuie hrănit la timp.
altfel ne atacă dacă de dragul lui
nu voi convinge să meargă-n păsări
aripile.
da, de mic am dat totul pe nimic
şi drept urmare au început
să-mi crească pene grele
şi foarte ascuţite pe picioare.
pământul trebuie tratat cum se cuvine
şi dintr-o astfel de iubire
voi zbura prin el ca printr-un cer
tare.
un nimic îmi spun cei mai dragi
nu te necăji pentru atât.
un nimic, un nimic
recunosc eu gata să dau
totul pentru el.


4. timbre cu fluturi în insectar
linişte morţilor! aici se trăieşte.
voi întindeţi iubitelor voastre
trandafiri fără petale.
voi sunaţi la hotline şi cereţi cu dragostea
ea este la inima mea şi bate ca disperata
cu pumnii şi cu picioarele fără să ştie
că e deschis.
voi pierdeţi nopţile şi eu le câştig.
voi naşteţi copii vii şi le daţi baloane de fier
voi vedeţi frumuseţea numai prin ciorapi de plastic
voi mâncaţi cojile şi aruncaţi miezul
voi mergeţi în mâini să nu vă murdăriţi pe picioare
voi spuneţi o mână o spală pe alta
voi plătiţi lumina ca pe ultima curvă
voi căutaţi pe google nimicul să vi-l întindeţi pe buze
eu îmi aştept fetiţa lângă statuie

doar pentru că ea ştie să râdă.
asta e simplitatea şi suficienţa iubirii.
voi putreziţi pe trotuare şi stelele voastre put în cer
voi vă faceţi praf şi eu vă presar pe aripi de fluturi.



5. discoam intrat în toaleta discotecii
pentru a mă spăla pe mâini.
după o lungă perioadă
de aşteptare am reuşit
în sfârşit să ajung lângă
chiuveta grupului sanitar.
după ce m-am clătit,
în timp ce mă ştergeam
cu atenţie pentru a înlătura
picăturile de apă
ce-mi curăţaseră pielea,
s-a apropiat de mine un poliţist
care m-a întrebat
ce am în mână.
privind mai cu atenţie
am constata uimit
că în ciuda efortului,
în mână îmi rămăsese încă,
o palmă.


6. camere
intru în liniştea asta de corp cu voce tare.
luminile sunt stinse. uşile sunt încuiate.
locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi
deranjeze lumina. e un bloc bun.
am auzit şi eu că se vând apartamente pa' aici.
că este o zonă bună. foarte aproape de inimă.
doar deschizi uşa şi dai nas în nas cu ea. cu dragostea.
când era mică suna la uşă şi fugea.
până au chemat poliţia. că doar noi
muncim
nu iubim.
de fiecare dată se împiedica şi cădea pe scări.
eu o luam la mine acasă în trup şi o bandajam.
îi cântam ş-o legănam pe picioare. o adormeam.
îi plăcea să rămână la mine peste noapte. se
simţea în siguranţă.
o înveleam.
dimineaţa îşi vedea de ale ei.
la plecare îi plăcea să coboare cu liftul.
liftul din noul nostru bloc merge însă doar în sus
spre rai şi este mai tot timpul ocupat.
este principala atracţie turistică a oraşului.
când s-a făcut mare,
trupul meu i-a rămas mic.
şi nişte părţi din ea rămâneau înafara mea.
mă simţea mai bine decât o simţeam eu pe ea.
pe la fiecare intrare îmi ieşea în întâmpinare.
eu nu puteam să mai ies înafara ei.
apoi am devenit doar o hăinuţă de vară.
apoi o pereche de chiloţi
apoi un ciorap de mătase.
apoi un tampon zilnic
apoi bentiţă de prins părul.
apoi un tampon intern.
apoi hârtie igienică.
după o vreme am ajuns tatuaj.
până mi s-a permis de curând
să mă odihnesc mereu pe buzele ei,
devenind strălucirea din zâmbet.

7. piramidă în formă de inimă

vreau sa fiu îngropat în piramida
aia mare şi strălucitoare.
în piramida aia construită
din capetele străbunilor mei.

îmi donez şi eu capul de asemenea
spre a fi pus în completare
la marea piramidă, la marele sarcofag.

aşa ca trupurile noastre să fie îngropate
în capetele celorlalţi.
adică trupul meu să fie îngropat
în cavoul familiei sale.

şi prima cărămidă care a fost pusă deja
să fie capul lui adam.
apoi aş mai dori ca pe primul rând
să stea bineînţeles lângă capul lui adam,
a lui isus, a lui eminescu, a lui dostoievsky,
a lui van gogh, a lui naum, a lui stănescu,
a lui popescu, a lui villon, a lui baudelaire,
a lui miller, a lui thompson, a lui rimbaud şi
al Lui vreau capul Lui

adică toate capetele care
au avut inimă în loc de creier.

capetele cu miez de inimă care bate.
capetele cu miez de inimă care cântă.
capetele cu miez de inimă care iubeşte.
capetele cu miez de inimă care vorbeşte.
capetele cu miez de inimă care priveşte.
capetele cu miez de inimă care trăieşte.
capetele cu miez de inimă care zâmbeşte.
capete zâmbitoare.

secţionate perfect fără maţe care să atârne.
fără dâre de sânge şi de alte substanţe.
doar cu dâre de lumină ce rămân în urma inimilor.

vreau să-mi îngropaţi trupul
în piramida asta de capete.

şi bineînţeles că vreau ca ultimul cap,
capul cel mai de sus, vârful piramidei
să fie capul meu.
ca din când în când să vă mai zâmbesc
şi eu aşa din toată inima.
8.visul de laptecred că dacă mă întorc pe un drum nou,
nu voi putea spune că m-am întors.
am mers doar înainte.
chiar dacă am ajuns în acelaşi loc.
la acelaşi teren de joacă al puilor de îngeri.

puii de îngeri se joacă aici până seara târziu
când adorm cu toţii sub aripa mamei lor.
este doar o singură privire aruncată
asupra neamului îngeresc în momentul somnului lor.

somnul îngerilor se traduce în peisaj.
în verdele crud, rece şi masochist.
în dealurile zgomotoase şi colorate.
în iarbă.
în floare.
în pistil.

în şoaptele pistilului.
către polen.
în şoapta spumei
către val.
în spumă.

este primul vis.
visul de lapte.

puii de înger sug de la mama lor.
de acolo ei îşi trag culoarea, vocea,
forma inimii.
visele.
săbiile.
ascuţite şi strălucitoare.
din mamă. ca dintr-o teacă.
şi mai târziu se fac
şi fraţi de lemnul crucii.

nu numai de lapte şi aripi.



9. dacă se încalţă

dacă se încalţă cu lumi
ce visează tenişi alergând prin tine,
poate fi femeia exactă.
despre idealul ei de a deveni
idealul tău este vorba.

dacă se încalţă cu inima mea
ce visează aiurea copaci simpli,
doar copaci cu frunze cu flori,
cu scoarţă, cu trunchi, cu gând,
cu incendii va merge numai
pe cărbuni încinşi
ca să îmi demonstreze credinţa
în idealul acestei clipe
din lapte şi stele.

dacă se încalţă cu orice visează
trompete de hârtie subţire,
poate zbura departe pe note
şi tot despre ideal va fi vorba.

în orice situaţie este vorba
despre un ideal exagerat
irealizabil şi lipsit de sens.
pe care îl voi da aşadar copilului
cu visele crude.



10. o cameră cu două camere

păi ne trezim singuri într-o camera
cu două camere, scufundaţi, în adâncuri
În miezul necunoscutelor,
cum ar fi o cameră cu două camere
prima cameră era în dreapta
şi avea două camere
a doua cameră era în stânga
şi avea două camere
fiecare cameră are două camere.

sunt mereu de două ori mai multe camere.
iar pe tavan cerurile tale de cafea
cu norii de frişcă.
porţionaţi egal pentru fiecare invitat
locuitor al camerelor.
să mănânce cu toţii din ursuleţii
harribo ca o glazură elastică protejând
tot cu trambulina jeleului.
catapultând orice te atinge.
dar vreau să zic absolut orice.

toate sar acum în toate părţile
zboară, îşi desfac aripile rupte,
se zboară mai bine cu două aripi rupte decât
cu o singură aripă ruptă
sub unele ceruri străine
iar asta este una dintre acele camere
unde fiecare cameră cu cerurile sale.
câte două, câte patru, câte opt,câte şaişpe,
câte albastre.

ceruri multe până la cer şi înapoi la tine.


11. cercetări ştiinţifico-zburătoare

dacă fac cercetări ştiinţifico zburătoare
pe fluturele de tine ajung la rezultatul
de sus al prăbuşirii, din vârful aripi
unde zborul te întâlneşte
şi îţi polenizează absolutul
făcându-l mai mulţi, incredibil de absoluţi.

acesta este însă un fluture de mine
care nu duce la nici un rezultat armat,
dar tot din vârful aripi
unde zborul aşa şi pe dincolo
absolutul pe rând de absoluţi,
ca o familie de prieteni.
cam cât o specie.
o specie şi ceva.

însă cercetările sunt pe sfârşite
şi nu îmi amintesc nimic din toate alea.
nici un calcul. nici o ecuaţie.
cu o singură cunoscută mirare.
dar superbă vreau să spun.


12. stelărie

la firul părului de iarbă
se pune pe picioare o nouă afacere.
o nouă stelărie.

aici, normal, se vor planta,
se vor creşte şi se vor culege stele precise.

stele altoite cu căpşunile de pe tricoul tău
sau împerecheate cu copiii
din întunericul moale al primului vis.

se vor cloci chestii de-astea
cu raze foarte coapte şi zemoase.
din ele vom găti mâncăruri.
vom extrage esenţe.
din ele. să fie foarte clar.
de lună.


13. mobilul crimei

pentru că nu puteau să mă iubească
le-am ucis. erau obosite.
deşi le serveam cafea de cristal
măcinat în burta luminii.
şi prafuri lucide din praful de mine.

apoi aruncam cu păianjeni transparenţi
să mi te sugă din sânge.
cică acolo eşti mai tare.

şi iată-i acum pe toţi nebuni.
afară însă întunericul e sclipitor
şi nu mai are nici o importanţă.
oricum le-am ucis
şi le-am smuls aripile
cu cleştele.

erau obosite şi nu se rădeau
la subraţ.


14. n-are de cât

poate să fie scurt sau poate să fie lung
fără să fie deloc.

să fie numai de aici până la păsările
din sala de gimnastică a cerului.
tu să îl încurajezi şi sa îl aplauzi
când ridică o privighetoare grea.
el este angajatul meu universitar
la catedra de zbor,
o să se simtă împlinit.

foarte aproape de medalie.


15. culegătorul de iarbă

culegătorul de iarbă îmi este prieten
programat să intervină şi să rupă
în două verdele lung şi ascuţit din faţa lui.

programat să uite.
şi firul se repetă
fără ştirea lui.
a culegătorului de iarbă
proaspătă.

foarte bine intenţionaţi,
ei culegătorii de iarbă,
şterg firele de trupul transpirat.

venim noi ca nişte draci în urma lor
luam firele şi fugim cu ele în cea mai
necunoscută noapte, cu întuneric amnezic.
ni le înfigem în cap.
orice, numai să uite
o dată de ele culegătorul de iarbă
şi să se întoarcă acasă.


16. oricum şi oriunde

mă trezesc într-o zi oarecare.
obiectele din familia obiectelor mele
nu îmi mai provoacă nimic.
tot ce eu cred că ele îmi provoacă,
mi se şopteşte de fapt din altă parte albastră,
dacă albastrul există.
că ele au fost inofensive.
că ele nu mi-au tulburat privirea cu sublimul.
nu ele m-au făcut să râd isteric,
nu ele m-au învăţat să îmi miros iubita.
nu ele oricum şi oriunde
cel născut din pământ moare din cer.


CĂDEREA PASTILIEI



MORȚILE VII ȘI MORȚILE MOARTE SE CONTESTĂ


1.
cu mult mai tânără statuia nu îmi supraviețuiește
când plec spre pământ, pornește și ea spre cariera de piatră
o duc pe umeri statuile prietenilor mei
cortegiul de marmură albă strălucește pe podul ce desparte
statuia fluviului de statuia înourată și tristă a cerului
picăturile de piatră se izbesc de trupurile sculptate
și se resping șiroaie în toate părțile trăgând
strălucirea amețitoare după ele, scânteie lângă scânteie
statuia mea stă cuminte în sicriu cu mâinile pe piept
ea este centrul exact al sferei de lumină care înaintează
spre cariera de piatră
toate astea statuia le-a făcut numai și numai din iubire
numai și numai pentru a fi măcinată o dată cu mine
așa a simțit statuia, ca fiecare moleculă a mea
să fie însoțită în permanență de statuia sa.


2.

dovada este clară. statuia și-a demonstrat dragostea
să mai spună acum cineva că inima de piatră nu este
o inimă mare, plină de pasiune și timidă
îi este frică să rămână singură printre oameni
și pe bună dreptate, aici până și cerul ăsta
atât de tandru față de carne
se cacă pe statui cu o indiferentă nerușinare.


3.

când mori toate florile pe care ar fi trebuit să
le miroși și nu ai făcut-o mor
mor și statuile lor,
statuile prietenilor mei
merg tăcute cu ele în mână
statuile iubitelor mele miros
adânc pentru ultima oară
statuile florilor primite
în tinerețe de la statuia mea.


4.

nu contează a cui este statuia.
ea nu are afară.
totul se petrece înăuntru
în inima ei de piatră cresc
statuile florilor. cât vezi cu ochii
în inima ei sunt numai câmpuri
înmărmurind în fața sentimentului
ce le polenizează zburând
de la una la alta prin aerul de piatră
curată. piatră transparentă. același sentiment
pentru toate florile. numai crescute în
inimă să fie.


5.

statuile se înțeleg între ele
cum nu se poate mai bine
statuia criminalului în serie
este foare bună prietenă
cu statuile victimelor sale.
la fel și cu celelalte statui.



6.

statuia mea are sânge de piatră fierbinte
sculptată cu visele reci de copil
ele nu se aud. visele ca și gândurile
se văd. se pipăie. se reproduc.


7.

pentru ea imposibilul este doar incredibil
în această atmosferă și-a petrecut statuia mea
copilăria. atunci a aflat că poate trăi foarte
bine de azi pe mâine. a încercat cu tot dinadinsul
să mă învețe și pe mine. eșecul i-a golit viața de
sens și piatra i-a înghețat în vene. o putea măcina
în inimă. dar nici nu a vrut să audă de așa ceva.


8.

statuia este curajoasă și nu se teme de moarte
știe totul despre asta. știe ce a fost înainte de ea.
exact ce nu va mai fi după. numai și numai
omul care a cucerit-o.
omul care a sedus-o.
omul care a meritat-o.
omul care a iubit-o
până în ultima clipă a vieții
sale. omul din care a rămas
numai iubirea. cu toate astea
statuia își trăiește ferictă viața.
ea nu se întâlnește niciodată
cu omul deși sunt nebuni unul
după celălalt.


9.

apropierea de statuie mă împietrește.
strigătul necontrolat al fericirii
țâșnește puternic din mine într-o
absolută tăcere. apropierea de statuie
mă schimbă radical. vreau să fac o
impresie bună. efortul este mic și merită
să fie depus. în fond limba statuii mele
nu este chiar o limbă străină. este aceeași
limbă. fără glas.



10.

încerc s-o impresionez cu orice preț.
să îi fac cadouri. să îi dăruiesc flori.
de când m-am gândit la ea prima dată
astept în fața magazinului cu articole
pentru statui. astept cu o plăcere enormă
el nu se va deschide și nu se va închide
niciodată. aștept pur și simplu. aștept
statuia să vină spre mine întocmai.
cu sufletul deschis și închis în
același timp.


11.

în preajma marii întâlniri ce nu
are loc niciodată, statuia
își pierde speranța. are gânduri de
marmură neagră ce o împing spre
depravare. așa începe statuia să
bea. pe ultima sută de vodcă a mea.
așa începe ea să respire, cu ultima
mea răsuflare. și statuia ultimului
om pe care îl privesc în ochi
este mama sa.



12.

nimic nu mai înseamnă nimic
pentru statuia ajunsă la maturitate.
pentru statuia îndrăgostită de Omul
veșnic și a toate știutor. statuia își pierde
mințile când în oglindă se vede pe ea
cu plânsul înțepenit pe chipul și asemănarea
mea.

13.

oricine știe orice despre asta
o poate ajuta. pentru a își face
o părere exactă, statuia trebuie
să se înțeleagă cu îngerul.
numai îngerul meu știe ce este
în inima statuii îndrăgostite
de Omul pierdut.
atunci începe piatra să vorbească cu
aerul. cerul învață limba pământului
și invers. apa și focul se-mbată
rangă împreună
și merg ținându-se de mână
ca doi îndrăgostiți.
atunci albul se sărută cu negrul
de țâșnește lumina orbind întunericul.
atunci luna își mângâie câinii.
atunci timpului știrb își scuipă secundele
în palmă. atunci florile își arată gleznele.
atunci îngerul se roagă la îngerul său.
atunci statuia își face statuia libertății ei.
atunci când statuia și îngerul meu
vorbesc deschis și absolut sincer
despre speranțele de viitor.

DECIZIA (2002)

"dacă eu îi voi iubi, mă vor iubi şi ei şi mă vor ucide"

Este o dupăamiază de vară. Soarele coboară din cer şi se apropie de pământ. Ultimele raze zvâcnesc sub pielea elastică a aerului fierbinte, căutând cu disperare o crăpătură prin care să tâşnească peste şoseaua ce se întinde în faţa mea. Mă întorc acasă, acolo unde păsărelele ciripesc. Pe măsură ce mă apropii, nerăbdarea îmi sporeşte dilatându-se la maxim. În interiorul ei, dorul de cele dragi, de părinţi, de fraţi şi surori, de livezile de meri şi de lacul ce îşi împrumută culoarea şi adâncimea cerului, creşte enorm, devenind neîncăpător. Apăs pe acceleraţie până la fund. Cu mâna dreaptă pipăi după servieta cu bani pentru a mă asigura că se află încă acolo, deşi stiu că nu poate fi altfel. Nu îmi desprind nici o clipă ochii de la drumul cel drept. De la drumul din faţa mea. Pentru prima dată după mulţi ani de jafuri şi înşelătorii, de crime, violuri şi răpiri, mă simt în siguranţă. Pe bancheta din dreapta se află servieta cu bani. Pe servieta cu bani se află pistolul. În faţă planeta pământ. Mă uit la planeta pământ. Planeta pământ se uită la mine. Mâna pipăie iar. După pistol de această dată. Este încărcat cu piedica pusă. Totul este în ordine. Soarele răsare. Oamenii încă există. Soarele apune. Luna răsare împreună cu suita sa de stele. Oamenii încă există. Nici un motiv de îngrijorare. Şoseaua curge pe sub mine trăgând asfinţitul după ea. Şi tot aşa, stânga-dreapta, stânga-dreapta până când radio-casetofonul pierde semnalul sonor. Până când de după colţ, maşina poliţiei cu sirena aprinsă tâşneşte ca sângele dintr-o rană pe care o credeam deja cicatrizată. Se lansează în urmărire. Pistoalele se folosesc de noi ca să-şi mărturisească dragostea unul faţă de celălalt. Mă scufund în scaunul protejat cu placă de plumb pentru astfel de situaţii. Trag şi eu în cel care trage. Capul poliţistului se sparge ca un pepene aruncat de la etajul zece. Nici mai mult nici mai puţin. Miezul i se împrăştie peste tot. Pe lunetă, pe parbriz. Poate şi peste cer. Peste colegul său de la volan, murdărindu-l de sânge. Dacă se poate murdări cu aşa ceva. Acesta nu cedează şi continuuă urmărirea. Poate că o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz. Cine ştie. Poate. Pistoalele îşi caută privirile, admirându-se de la distanţă. Şi tot de la distanţă îşi trimit prin aer săruturi strivitoare. Dureroase. Irezistibile. De nesuportat. Săruturi ce le conduc spre nebunie, spre sinucidere. Începe să îmi tremure în mână şi nu îl mai pot controla. Se aruncă atins de sărutul orgasmic al celuilalt prin geamul lateral umplându-mă de cioburi din cap până în picioare. Viteza mi se montează în burtă cu putere. Mă lipeşte de scaun. Alunec pe panta speranţei. Şoseaua se îngustează imediat după curbă, aproape de casă. La câteva sute de metri în faţa mea un dalmaţian doarme întins pe mijlocul şoselei. Îl recunosc după pata neagră ce îi inveleşte jumătatea dreaptă a capului. Este tot ce a mai rămas din căţelul ce îmi spăla picioarele de praful copilăriei cu limba sa roz. Trupul său matur acum, se întinde pe toată lăţimea şoselei, blocându-mi trecerea. Claxonez. Fără nici un rezultat. Dalmaţianul rămâne nemişcat în faţa maşini mele ce se îndreaptă spre el neagră şi ucigaşă. Din spate ameninţarea îşi face simţită prezenţa. Mă gândesc să-l ocolesc dar nu am pe unde. Viaţa mea este ameninţată de viaţa lui. Şi invers. Unul dintre noi trebuie să moară. Unul dintre noi trebuie să se predea. El, câinele credincios sau eu criminalul în serie.
În ultimul moment mă hotărăsc să frânez. Mă opresc cu roata din faţă chiar lângă capul câinelui ce doarme în continuare liniştit pe mijlocul şoselei. El mă visează întorcându-mă acasă desculţ din călătoriile neobosite ale copilăriei. Din livezi. De pe marginea lacului. Sau poate că nu. Poate este pierdut doar într-un somn trist fără vise. Cine ştie. Este bătrân şi singur iar scârţâitul roţilor nu îi mai penetrează auzul. Poate nu chiar atât de bătrân încât să nu se bucure văzându-mă.Cobor din maşină şi mă apropii de el, gata să mă predau într-o mângâiere. Dar el nu mă simte şi tristeţea mă cuprinde văzându-l cum doarme aşa cu botul lui negru aşezat pe o labă, cu nările învolburate de respiraţie, singura ce i-a rămas încă tânără. Soarele i se strecoară printre petele negre. Printre firele de blană. Sirena se aude din ce în ce mai aproape. Maşina poliţiei intră în curbă cu o viteză de mii de kilometri pe oră. Totul se întâmplă într-o clipă sub privirea mea paralizată între maşina poliţiei, maşina mea şi câine. Şoferul se sperie. Frânează brusc trăgând de volan spre stânga. Spre dreapta. Şi iar spre stânga. Încearcă să evite impactul. Dar şoseaua este mult prea îngustă, viteza prea mare şi distanţa dintre maşina mea, parcată cu roata lângă botul dalmaţianului, şi maşina poliţiei aproape inexistentă. Este mult prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Impactul este violent. Necruţător. Maşina mea este aruncată în faţă, trecând cu roata peste capul câinelui. Visele i se împrăştie în toate părţile. Albe şi cenuşii. Rămân suspendate pentru o clipă în aer după care se prăbuşesc cu zgomot într-o linişte de ciment. Limba roz îi răbufneşte printre dinţi. Sângele roşu şi cald al câinelui curge din capul alb-negru al câinelui. Prin gura câinelui. Prin nările câinelui. Peste asfaltul gri şi rece al şoselei. Mă uit în ochii lui adânci ca nişte oglinzi, îl văd pe el, pe poliţist cu pistolul îndreptat spre mine, apăsând pe trăgaci şi abia acum înţeleg şi plânsul îmi tâşneşte prin păr de fericire.

CER CER (2002)

"what the fuckare we doing out herein the middle of thedesert?"

În dimineaţa aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliştii strânşi la poalele dealului dormeau cu braţele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice şi câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenuşii ce-i priveau ca pe nişte oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-şi ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc şi atunci singura ce părea că mai trăieşte era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniştea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu ştiau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume. Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai ştiau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranţă ce acum părea absurdă , sucombase în faţa unei somnolenţe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată şi tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe nişte fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie şi neînţelegere. Se adunară cu toţii în jurul lui striviţi de un sentiment de vinovăţie criminală căruia în zadar se luptau să-i facă faţă. Ştiau că nu puteau merge şi ei mai departe şi primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aştepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoşat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toţi. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească şi să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferinţa umerilor. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăşte un şuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii şi ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji şi de acolo pe genunchii nervoşi. Nu ştia dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust aşa părea să fie. Cerul cobora şi-l strivea sub nesfârşitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanţă cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuşi. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuşi să dispară şi el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-şi privirea de trupurile lor. Erau obosiţi, călătoria le sleise puterile şi nu vroiau decât să doarmă, să doarmă şi să aştepte cuprinşi de amorţire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens şi vâscos şi nici o umbră nu-i supravieţuia. Dimineaţa păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din faţa îşi înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze şi se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată şi rece. Le era frig şi foame. Îi durea ceva şi nu puteau spune cu precizie ce. Păsările îşi încurcau ghearele în părul lor. Erau prinşi sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roşu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocaţi fără voia lor. Zilele îşi pierdeau şirul şi din rana aceea palidă nu ieşea nici ţipenie de om. Nici o speranţă că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceaţă densă şi gelatinoasă prin care nu reuşeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă şi neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ţinea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alţii, gândul la cei ce-i aşteptau să se întoarcă acasă. Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spaţiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creştetele, obligându-i să-şi plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece şi neîncăpătoare. Dimineţile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviţi cu invidie de cei înalţi. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le şi ultima speranţă. La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agăţau cu mâinile de cer şi strigau "vrem să rupem cu dinţii carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie şi putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoşa din acoperişul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învăţat rând pe rând să-şi recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale şi spermă. Pământul se comporta ca o amantă.Seara se strângeau în jurul biciletelor şi tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulţumeau să învelească pământul cu oasele acelea uşoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnaţi, oferindu-şi unul altuia trupul infometat de iubire. Îşi astâmpărau foamea rupând bucăţi mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroşea dinţii, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năştea câte o nouă dimineaţă. Ele însemnau căldură şi lumină. Acestea nu trăiau însă mult şi o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spaţiu. Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbuşindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce ameninţa să-i înghită pe toţi. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu ştiură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistenţa. Erau sătui de aşteptare.Urcară tăcuţi şi îngânduraţi fără să privească înapoi. Ajunşi la marginea hăului îşi culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în faţa lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald şi bine. Lumina îi ameţea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puţini îşi mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră şi deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai uşoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanşa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduţi spre bila aceea galbena într-o dimineaţă permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-şi mai făcea simţită prezenţa. Dealurile parcă dormeau visându-şi singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci şi una de dimineţi.

CREIONUL NEGRU

(scurt metraj)

Peisaj cu dealuri frumoase. Dealuri verzi cât se poate vedea în zare cu ochiul liber. Imaginea trece de primul deal. Trece şi de al doilea.

În valea dintre al doilea şi al treilea deal se vede de sus o armată. Soldaţii sunt îmbrăcaiţ în uniforme verzi ca iarba. Cu greu li se distinge forma. La început se văd doar capetele plutind parcă singure în aer. Mii de capete de soldaţi purtând căşti de război. Fiecare dintre ei ţine în mână câte o mitralieră de asalt cu baionetă. Imaginea coboară la nivelul pământului.
Din cauza uniformelor de culoarea ierbii armata seamănă mai mult cu o mulţime de capete, acoperite de căşti militare, capete înfipte în baionetele puştilor mitralieră ca în nişte pari. Numai capul soldatului din faţa armatei pluteşte în aer fără a fi sprijinit în baionetă. Este capul generalului. Capul generalului se vede numai din spate. Nu i se vede faţa. Se vede doar o mână gesticulând deasupra capului generalului.

Generalul:

Suntem stăpânii pământului. Cei ce nu se vor supune vor învăţa pe pielea lor ce înseamnă mânia noastră. Supunere sau moarte!!!!!!!

Armata de capete începe să se mişte ca nişte valuri între cele două dealuri.

Armata:

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

În timp ce armata urlă dezlănţuită soldaţilor li se văd dinţii şi armata arată ca nişte valuri verzi cu dinţi umani în loc de spumă, pe creastă. În aceste condiţii, armata seamănă cu marea în furtună. O mare cu valuri verzi care se mişcă în ritmul căştilor de război ce aparţin soldaţilor. O mare cu valuri spumegând ca niste guri pline de dinţi gata să devoreze orice le iese în cale.

Generalul:

Aţi fost alături de mine până acum. Am ajuns atât de departe. Mai departe de atât nu avem unde ajunge. Aceasta este ultima noastră bătălie şi apoi oriunde vom fi, vom fi acasă! Cine este cu mine?

Armata:

Aaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaa!!!!

Generalul ( ridicând mâna deasupra capului plutitor):

După mine înainteeeeeeeeeeee!!!!

Armata începe să se agite din ce în ce mai tare punându-se în mişcare. Soldaţii se mişcă ca un corp comun, ca o masă compactă ce urcă rapid dealul din faţa lor şi ajung în valea dintre primul şi al doilea deal. Încă nu li se văd trupurile. Ele parcă nici nu ar exista datorită camuflajului perfect. Se vede numai un pătrat enorm plin de căşti militare aliniate perfect care traversează dealul. Şi gurile urlând.

Peisaj cu dealuri la fel de frumoase ca în prima scenă. Pe al doilea deal se vede clădirea unei şcoli. O clădire impunătoare. Clădirea unei şcoli cu tradiţie.
Pe culoarul şcolii un om de serviciu aleargă disperat ţinându-se cu mâinile de cap. Chipul lui exprimă groaza. Omul de serviciu parcurge în fugă culoarul lung şi dă buzna în clasa de la capătul acestuia. În clasă sunt cincizeci de copii aşezaţi în bănci împreună cu profesorul. Profesorul este întors cu spatele la copii în momentul în care omul de serviciu intră brusc în clasă, scriind ceva cu creta albă pe tabla neagră. Copii sunt îmbrăcaţi în uniforme. Au cămăşi albe. Băieţii poartă pantaloni negri iar fetiţele fuste. Atât fetiţele cât şi baieţii au caietele deschise în faţă. Paginile unora sunt albe. Paginile altora sunt scrise doar pe jumătate sau mai puţin. În schimb toţi ţin în mână câte un creion negru cu o lungime de aproximativ 20 de cm. Creionul negru este scos în evidenţă de fundalul alb imaculat al cămăşilor albe.

Omul de serviciu urlă cu vocea precipitată:

Suntem atacaţi! Suntem atacaţi!

Profesorul se întoarce cu faţa spre omul de serviciu. În spatele lui pe tabla neagră este scris cu cretă albă şi subliniat: a pierde. Sub verb scrie: eu pierd, tu pierzi, el pierde, ea pierde, noi pierdem, voi pier. Profesorul pune creta pe catedră. Pumnii copiilor strâng cu putere creioanele. Creioanele încep să tremure din cauza strânsorii puternice. Pe fondul alb al cămăşilor se văd o mulţime de creioane negre tremurând. Profesorul se îndreaptă cu paşi repezi spre fereastră şi o deschide. În zare se văd dealurile verzi şi liniştite. Liniştea este însă tulburată de marea de capete cu dinţii încleştaţi, capete acoperite cu căşti, capete care scot un zgomot înfiorător pe măsură ce trec deal după deal. Profesorul se întoarce spre copii. Copiii ţin în continuare creioanele în pumni. Copii se ridică în picioare şi încep să fugă dezordonat spre uşa clasei ţinând creioanele în mâini. Năvălesc pe holul şcolii ca şi cum ar fi sunat clopoţelul care anunţă recreaţia. Toţi copiii ies pe uşa ce dă în faţa şcolii. În faţa şcolii se află aliniaţi deja câteva sute de copii purtând aceeaşi uniformă. Fiecare copil ţine strâns în pumn un creion negru cu vârful foarte ascuţit. Creioane identice. Copiii care au ieşit din clasă se alătură armatei de copii deja aliniate în faţa şcolii.

Două dealuri verzi. Pe primul deal se află şcoala cu armata de copii în faţa ei. De pe creasta celui de al doilea deal coboară ameninţător armata de capete înfipte în baionete. Capete purtătoare de căşti.

Generalul urlă:

Înainteeeeeeeeeeee!!!!


Profesorul urlă:

Înainteeeeeeeeee!!!!

Armata copiilor ce ţin strâns creioanele negre o ia la fugă spre armata generalului invadator.

Generalul urlă:

Foc!

Soldaţii încep să tragă. Copiii încep să cadă. Copiii aflaţi mai în spatele armatei ce apără şcoala calcă peste cadavrele copiilor care s-au aflat în primele rânduri şi se năpustesc asupta armatei conduse de general. Se dă o luptă crâncenă. Soldaţii trag cu mitralierele şi înjunghie cu baionetele. Copiii dau sălbatic în stânga şi în dreapta cu creioanele ascuţite. Sare sânge. Se aud ţipete de copil. Gloanţele şuieră. Apoi se lasă liniştea. Pe câmpul de luptă dintre cele două dealuri copiii zac împrăştiaţi pe jos fără suflare.

Generalul se controlează de răni iar după ce se asigură că nu are nimic în afară de un x scris cu creionul negru pe piept, nimic din ce ar putea să îi pună viaţa în pericol, urlă:

Victorie! Victorie!

Soldaţii urlă şi ei ridicând mitralierele în sus:

Victorie! Victorie!

Două dealuri verzi. Aceleaşi dealuri. Între ele se află armata generalului cu puştile ridicate spre cer. Imaginea coboară la nivelul pământului. Pe jos cadavrele copiilor căzute claie peste grămadă la picioarele soldaţilor. Printre cadavrele copiilor se văd creioanele negre. Uniformele verzi ca dealurile nu lasă corpurile soldaţilor să se vadă nici acum. Pe uniforma verde ca iarba proaspătă a fiecărui soldat este scris un x cu creionul negru. Pe măsură ce imaginea asupra armatei de capete ce urlă victorie victorie victorie, devine completă, x-urile îşi pierd forma devenind puncte. Fiecare soldat al armatei are pe piept un punct chiar în dreptul inimii. Punctele de pe piepturile soldaţilor s-au unit formând linii iar liniile litere. Armata generalului arată ca un deal verde plin de mitraliere cu câte un cap de soldat înfipt în baionetă. Iar sub aceste capete scrie de mii de ori cu creionul negru pe verdele proaspăt:

VOI PIERDEŢI

CLORHIDEEA

Emiliei

(scenariu scurt-metraj)



un dormitor mare cu pat pe mijloc.

În pat dorm o femeie şi un bărbat. Amândoi sunt tineri. Femeia deschide ochii, cască şi se ridică în fund. Este complet goală. Bărbatul întredeschide ochii. Femeia se scoală din pat şi îşi pune chiloţii. Bărbatul întinde mâna după ea şi o trage de elasticul de la chiloţi. Femeia se apleacă şi îl sărută.

Femeia:

Mai dormi este încă foarte devreme.

Femeia se îndreaptă către uşa dormitorului. Bărbatul deschide ochii şi se ridică în fund.

Bărbatul:

Unde te duci? Vino înapoi.

Femeia:

Mă duc să fac un duş şi vin imediat.

Bărbatul:

Mai stai puţin cu mine.

Femeia:

Nu lipsesc mult. Mă întorc în zece minute. Vreau să fiu proaspătă pentru tine.

Bărbatul o urmăreşte cu privirea. Femeia iese din cameră şi închide uşa în urma ei. Bărbatul stă două secunde nemişcat apoi îşi ia avânt vesel, se arcuieşte şi sare în picioare. Se duce spre fereastră şi trage draperiile. Pe pervazul ferestrei se află un ghiveci în care trăieşte o orhidee. Nu priveşte nici o clipă în jos la stradă. Îşi ţine privirea dreaptă şi vede doar salcâmii înfloriţi. Trage aer în piept şi se întoarce în cameră. Trece pe lângă pat. Se îndreaptă spre şifonier. Deschide şifonierul, se apleacă şi scoate o cutie de pantofi. Deschide cutia şi scoate din ea o cutiuţă mică de lemn. Din cutia de lemn scoate un inel de logodnă. Îl priveşte câteva clipe apoi îl pune la loc. Închide cutia şi o bagă înapoi în cutia de pantofi pe care o pune înapoi în şifonier. Bărbatul se îndreaptă spre uşă şi iese din cameră.



Holul casei cu câte o uşă pe fiecare parte.

În fundul holului se află baia. Se aude apa curgând. Femeia cântă. I se aude vocea. Destul de slab la început. Apoi din ce în ce mai tare pe măsură ce bărbatul se apropie. Bărbatul deschide uşa de la baie şi intră.

Baia este mare. În dreapta este veceul. În stânga este chiuveta. În faţă o cadă mare în care se află femeia. Femeia nu se vede foarte clar. I se distinge însă silueta prin perdeaua impermeabilă trasă peste cadă. Pe jos, la baza căzii zace aruncată neglijent o mantie neagră cu glugă. Peste mantie chiloţii femeii. De sub mantie iese o lamă ca de coasă foarte ascuţită şi strălucitoare. Poate fi vorba şi de un cuţit. Bărbatul se duce spre veceu şi se pişă. Apoi vrea să tragă apa dar în ultimul moment se răzgândeşte. Femeia nu observă că bărbatul este în baie cu ea. Femeia continuă să cânte stând în picioare sub duş. Bărbatul devine grijuliu să nu fie observat. Apoi ia repede mantia neagră de pe jos cu tot cu lama strălucitoare înfăşurată în ea şi iese din baie. Închide uşa având grijă să nu se audă nimic.

Hol.

Bărbatul merge pe hol cu mantia neagră în mână. Se opreşte în dreptul uşii din dreapta şi o deschide. Acolo se află o debara cu tot felul de produse de curăţenie. Bărbatul scoate un lighean şi un bidon mare de clor. Închide debaraua şi se întoarce în dormitor cu mantia, bidonul de clor şi ligheanul.

Dormitor.

bărbatul intră în dormitor şi încuie uşa cu cheia. Apoi toarnă clorul în lighean şi scufundă mantia neagră în el. lichidul începe să se înnegrească treptat până devine negru de tot. Bărbatul ia coasa şi se duce cu ea spre orhidee. Taie floarea cu coasa. Pune coasa deoparte şi miroase floarea. Apoi pune floarea cu grijă pe pervaz, apucă coasa îi rupe lama şi o aruncă pe geam în coroana de salcâmi. Florile albe se fac negre şi strălucitoare. În ele se oglindeşte soarele. Bărbatul apucă orhideea şi o fixează pe coada coasei în locul unde fusese lama. Coada de la coasă înverzeşte pe loc şi se transformă în tulpină. Bărbatul se îndreaptă spre pat şi aşează orhideea pe perna femeii. Apoi se duce la şifonier. Scoate repede inelul din ascunzătoare şi îl aşează pe perna femeii lângă orhidee. Fuge repede la uşă. O descuie după care se bagă la loc în pat. De pe hol se aud paşi şi vocea femeii care cântă. Din ce în ce mai tare.

biserică

Bărbatul şi femeia stau în faţa altarului. În faţa lor este un preot. Bărbatul este îmbrăcat în costum de nuntă. Femeia în mireasă. Femeia poartă mantia albă cu glugă ca pe o rochie de mireasă. În loc de buchet ţine în mână floarea de orhidee.

Preotul:

Popescu Emilia, de bună voie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie pe Valentin George, să îi fii alături la bine şi la rău până când moartea vă va despărţi?

Femeia:

Da!

Preotul:

Valentin George, de bună voie şi nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe Popescu Emilia, să îi fii alături la bine şi la rău până când moartea vă va despărţi?

Bărbatul:

Da!

Preotul:

Prin puterea cu care am fost investit de Cel de Sus vă declar soţ şi soţie. Poţi săruta mireasa.

Bărbatul se întoarce cu faţa la femeie. Femeia se întoarce spre el. Bărbatul îi dă jos gluga albă. Cei doi se privesc în ochi ţinându-se de mână. Îşi zâmbesc.

SFÂRŞIT

POSIBILITATEA DEZ-ASTRULUI


După ultima statistică prezentată publicului de către specialişti, în prezent există 194 de ţări pe suprafaţa globului pământesc. Asta înseamnă în linii mari şi spirit naţional că atunci când Superman a aterizat cu nava aia a lui în formă de castană erau şanse de aproximativ 0,5 procente ca el să cadă pe teritoriul ţării noastre şi să fie român. L-ar fi chemat Kent Lung, probabil, şi nu ar fi fost exclus să fie tot ziarist. Asta, bineînţeles, dacă ar fi căzut în curtea unor oameni educaţi, caz în care, mic fiind, ar fi dus România în Cartea Recordurilor pentru cea mai mare castană predată la şcoală în clasele unu-patru. Altfel, castana ar fi fost pe loc dezmembrată şi vândută la fier vechi, situaţie în care existau mari şanse ca Superman sa fie frate vitreg cu C. Amir, 31 de ani, D. Bairam, 32, A. Iusein, D. Samelen, 33, sau A. Samir, 31, toţi din Constanţa. Privat de o educaţie adecvată în detrimentul meseriei de hoţ de rând pe care nu prea îl duce mintea, Superman ar fi trebuit să îşi câştige existenţa numai prin forţa muşchilor săi. Atunci să te ţii! Avioane furate în zbor din jurul pasagerilor fără ca aceştia să simtă ceva. Sateliţi ruseşti şi americani aduşi la poarta depozitului de colectare a fierului vechi aparţinând S.C. Ristea Service S.R.L. din Constanţa. Capace de canalizare, predate în fişicuri de câte 100. Totul, la centrul de colectare. Totul, la topit. Ce mai, fierul s-ar scurge şiroaie din topitorii, înroşind pământul. Planeta Albastră s-ar fi numit Planeta de Fier, drept pentru care, în conformitate cu cele văzute în casa părintească, o va fi dus şi pe ea, la rândul ei, la topit. Scoasă de pe orbită şi aruncată cu putere direct în soare, în vreme ce Superman cu fraţii lui în spate ar fi privit cu stupoare cum se dezintegrează universul chiar sub privirile lor. Din moment ce exista o şansă, oricât de mică ar fi ea, ca acest lucru să se întample, ne putem considera norocoşi că până la urmă nu s-a întâmplat, iar adevărul este mai puţin extraordinar, mulţumindu-ne. Şi adevărul-adevărat este că C. Amir, D. Bairam, A. Iusein, D. Samelen şi A. Samir au fost prinşi de jandarmii constănţeni în timp ce sustrăgeau deşeuri feroase din zona grădinilor din apropierea căii ferate care tranzitează cartierul CET. Pe numele lor au fost întocmite dosare penale.

POEM CU BECALI

GIGI BECALI SALVEAZĂ VIEŢI. Cum deschid televizorul asta îmi sare în faţă! Păi cu mersul pe apă a rezolvat-o. Are barcă şi colace de salvare. Dacă nu are el, are măcar un prieten care are. Ori că-i Isus ori că-i Sf. Petru, care-i diferenţa? Între ei este doar o uşă şi cheile sunt la ăla care vrea să intre peste ăla care nu vrea să iasă. După ce s-a gândit mai bine şi s-a ras de câteva ori pe mâini tot aşteptând să i se îngroaşe firul de păr până se transformă în fulg şi apoi în pană, Gigi Becali şi-a luat un avion. Pentru moment nu i s-a părut prea confortabil. Îl măcina un gând sfânt. Dacă îi vor creşte totuşi brusc aripile alea în timpul zborului spre Madrid şi el se va trezi purtând avionul ca pe o cămaşă cu mâneci de fier. Restul sunt mărunţişuri. Să fie lumină în Ferentari. Şi a fost. Câteva sute de mii acolo. Iar acum salvează vieţi. Şi eu nu am încotro, cu riscul de a-mi smulge părul din cap trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că Gigi Becali este Isus reîncarnat. El visează în secret şi faţă de sine că va venii vremea în care va avea mai multe nume printre care şi Mielul Domnului. Mielul va fi evident numele mic. Mielul va scrie şi pe avion.Acum aplauze. A dat bani mulţi pentru asta. Dar uite-l că vine. Mă rog să nu se apropie. Genunchii încă îmi mai trebuie. Am totuşi două pietre mari la rinichi pe care el să îşi scrie poruncile. Fug cu ele în mâna întinsă după autograf. Apoi el îmi întoarce spatele întrebând bărbatul fără mâini de ce nu-l aplaudă. Îmi întoarce spatele chiar după ce înmulţeşte peştii lăsându-mă cu milioane de curve pe cap.

CERNEALĂ




Cerul începe aici. De pe pământ. Din oameni şi negreşit din Tine.


“Un suflet are şanse mici să nimerească în corpul ce i se potriveşte. Ce să mai vorbim de două suflete.”


În fiecare an trăiesc şi ziua morţii mele.
După ultimele calcule am douăzeci şi şaşe de ani
şi douăzeci şi şaşe de morţi.

Şi astfel viaţa câştigă toate bătăliile
dar niciodată războiul.

Pentru că mă gândeam prea mult la tine
în zgomotul acestui câmp de luptă,
îţi crescuseră flori vesel colorate în cap.

Aşa a aflat de fapt ce gândeam despre ea.
Şi tot aşa se apropie de mine. Mă adulmecă în şoaptă
şi se-ntinde.


“Sunt o cerşetorare la colţul gurii tale.”

Cu gândurile pe care mi le dăruia în schimb se hrănea îngerul
din mine, făcându-se mare. Crescând de la Eu la DumnezEu.

Pentru că eu scufundat în adâncurile vieţii
de aici de pe trotuarul ce îmi hrăneşte dansul
în faţa lumii ş-a luminii o învelesc cu paradisul în
fiecare noapte rece înţepenită în ochiul cărnii mele

cu capul pe pernă şi cu faţa întoarsă spre îngerul din mine
privirea îi alunecă puţin într-o parte atingând acelaşi vis
în care zebrele cu dungi paralele se opreau şi îmi zâmbeau
pentru ca eram foarte natural despicat dintr-o femeie pe care dorinţa
mi-o injectase în sânge. Tu. Cum se zice.


Cu acest gând m-am asezat pe trepte. Lângă un stol de pescăruşi.
Tu te-ai ascuns de mine-n mine.
Biserica era aşa de grea încât aerul din jurul ei
era foarte uşor de respirat. Doar tu eşti mai uşoară
şi te ridici deasupra lui plonjându-mi în suflet.

“te iubesc până când nu va mai veni toamna”


amintirea acestei clipe mă aruncă pe ţărmul
din burta mamei mele pe unde de nenumărate
ori mă plimbam singur. Şi tot aşa visam.

Acolo am atins pentru prima dată timpul ei.
Ştiind cum trage de minut. Cum îl întinde în ore
Fragede şi infidele. Cu tot adevărul meu
Închis în ele.

Şi adevărul e că este bine aici sub cerul cu această
Formă şi culoare.

Că paradisul este în drumul meu,
dacă nu crezi priveşte indicatoarele.

Ea se aşează lângă mine. Nu vede stolul din spatele meu
cum nici eu nu vad norul în care şi-a prins părul din care
a început să plouă.

Ca de fiecare dată spaţiul se restrânge.
Ea se adânceşte la infinit pe contrasensul
privirii mele cu vârful privirii ei înfipt în
veselie.

Se picură prin perfuzie până când în urma
Implantului am două priviri, două respiraţii
Şi două suflete.

După acest ultim calcul am patruzeci şi nouă de ani
Şi patruzeci şi nouă de morţi. Însă mult mai fericite.

Căci două vieţi înving mereu o singură moarte.


Zâmbesc şi tac. Tace şi ea.
Şi mă priveşte şi Mă îngereşte.





FRUMUSEŢE

“cumpăr sufletul diavolului”- anunţ la mica publicitate



Între placenta elastică a mamei şi placenta
fărămicioasă a pământului mâinile mele se întind
cu palmele deschise
şi îmbrăţişează în grabă alţi oameni la fel de
străini mie pe cât de străin nisipul de pe fundul
oceanului îi rămâne soarelui. cuprind alte mâini
asemeni lor. se înşurubează în piepturi albe şi
arogante din care laptele erupe şi se amestecă cu lacrimile,
cu sângele, cu roua dimineţii, cu ploaia, cu urina, cu transpiratia.
cu sperma înourată şi ameninţătoare.
nimic din ceea ce poate fi amestecat nu rămâne altfel.


Nu stau leneş şi nici întrebător, iar ceea ce
visez trăiesc întocmai, chiar şi atunci când sunt
prăbuşit, strivit zilnic de greutatea începutului,
căci nimic nu a începu altădată, nimic nu s-a întâmplat
mai devreme de acum şi soarele ăsta nu este nici el acelaşi
cu cel de care îmi aduc aminte iar cine crede
că mă cunoaşte azi
pentru că m-a întâlnit ieri va râde şi
se va bucura văzând ca s-a-nşelat.

Când o fată tânără, plină de iubire, cade
de pe casă şi îşi zdrobeşte capul de piatra
pe care piciorul meu o ocoleşte cu atenţie,
ochii mi se bucură de această formă
nouă în care se organizează materia.

Nu cred în nimic din ceea ce mi-ar pune
viaţa în pericol, însă nici nu ignor aceste
siluete abstracte, scrise sau calculate
disipate de lumina astrului ce-mi creste în burtă şi
tâşneşte sălbatic de sub pielea mea uimindu-mă, precum firul ierbii
uimeşte zăpada ostilă cu răsăritul ei cloroformic.

Ştiu numai ce simt, dar ce gândesc îmi oferă putere
şi răspunsuri ce mă fac iarăşi să mă-ntreb,
şi astfel, numai ce este frumos este adevărat. o crimă
ce-mi potoleşte setea de sânge. o femeie pe care
o rad în cap şi dezbrăcând-o de haine, o dau afară pe
coridorul blocului, plină de lacrimi şi urlete
disperate ce vor atrage priviri străine asupra ei.
un răsărit înarmat până în dinţi cu nostalgii absurde ,
ca un grănicer
ce-mi fură mult timp privirea
cu sofisticăria-i emotivă făcându-mă să nu
îmi amintesc niciodată că în spatele soarelui,
miracolul explodează după miracolul
dinaintea sa. o pădure proaspătă în care cântecele
păsărilor se împletesc altfel în fiecare loc, obligându-mă
să cercetez cu atenţie toate emoţiile ciripite până uit că
de aş fi ieşit la vreme din frunzişul halucinant dragostea ar fi
sărit în faţa maşinii mele, rănindu-se foarte uşor.
surâzător şi superficial.

Pe marginea lor, diavolul se sprijină în zâmbet. se dezvoltă
în alergare la picioarele mele dând din coadă.

“Mă duc singur, nu înţeleg ce nu înţelegi,
nu înţeleg ce nu-i de-nţeles”
ea mă priveşte prin toţi oamenii de-odată,
de-a lungul amintirii.

Sunt foarte limpede şi senin.
am venit singur. nu am nimic la mine, nici
măcar corp nu am. nu ştiu ce să fac dar
aşa te pot privi mai bine. aşa te pot
părăsi fără să strigi. fără să te opui masacrului
supravieţuitor al digului din maimuţă.

Ce păcat că nu mă poţi auzi şi tăcerea te face să minţi.
să mă împingi din evoluţie.

Mă gândeam la cele două perne rotunde
pe care m-am abandonat, dezvelindu-mă,
ca să ajung la tine.

Masca de om a fost doar lovitura precisă
şi ucigaşă a începutului. aşezată de curând
înainte de lacrimă. înainte de confuzia detectată
de-a lungul furtunii. totul s-a petrecut între părinţi,
în unicul leagăn al copilăriei, pe mijlocul
podului de carne de unde am învăţat înalţimea întunericului
să-mi împletească pielea.

“te iubesc dragul meu pentru că te pot ucide”.

Ea cumpără sufletul diavolului şi se întoarce la mine
ca la început, cu palmele larg deschise, gata să-şi
manifeste absenţa din mijlocul crimei ca şi
cum ar fi fost singura vinovată.

”ce pula mea vrei? Nu-mi amintesc
de tine. Eşti doar o curvăăăăăăăă?
Îmi pare rău,
nu am ştiut. Mi-a făcut plăcere să te recunosc în
aceste condiţii.”

Universul complotează pe faţă. Cheltuieşte miliarde
de stele pentru ca miracolul ce sunt
să se întâmple şi sfârşitul lui să-l
masturbeze direct în alb.

Nu pot fi nefericit purtând mitoza albastrului mării
sub costumul împotriva albastrului mării al
scafandrului introvertit ce ridică cu respect capacul
vaginului ontologic înainte de a se scufunda
în bezna şi fragilitatea interiorului personal.

Nouă mii treisute patruzeci şi două de apusuri
s-au rătăcit pe continentul înghiţit de apele
nimfomane ale corpului aplecat pe victorie,
tot atâtea răsărituri şi eu o dată cu ele mă caut
prin înotul stării tale de vis şi
ies la suprafaţă în lumina holului antic
plin de lichidul rahidian al planetei
nervos la maxim şi gata să mă ofer în dar
cercetătorilor, specialiştilor, inventatorilor
şi descoperitorilor ce se vor mulţumi cu mesajul
pe care sufletul meu sfărâmat de veselie l-a
încrustat în zâmbet pe gipsul cufundat în cele două perne.
rotunde.

Doamna mă aşteaptă în atmosfera nebuniei
cu moartea ascunsă între labii ţinându-mi piciorul pe gât.
“priveşte în sus” şi-ntr-adevăr , fără să vreau privesc în sus,
din început nu se vede nimic în rozul
pregătitor al dragostei fără corp, plâng pe lentoarea
introspectivă a revenirii, a recuperării,

pentru că
cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire,
ucis în diavol de înspăimântătoarea frumuseţe



GEORGE ANVINS


Nu ştiu ce m-a apucat să-ţi spun chestia cu pantoful
doar că domina oraşul de sus , nici dacă îţi aminteşti
nu sunt sigur. Erai bosumflată aş putea spune puţin supărată
pe comportament. Dar asta nu depinde de mine.
Alunecam pe senzaţia deşertului mov, pe farurile capotei
învelite de posibili trecători. Asta credeai tu.
Cineva mă trăgea de cuţit
nu ştiu dacă îmi curgea sânge. Tot ce-i posibil.
Treptat totul a devenit foaaaarte larg şi neîncăpător
în contur.

Eram vesel şi nepăsător, mă plimbam cu
trandafirul de plastic în mână cum s-ar zice un pic
cam distrat. Apoi aerul a devenit de sticlă şi
mi-a fost frică să merg mai departe. În fiecare dimineaţă
aceeaşi poveste. În fiecare dimineaţă peisajul se
curbează în oglinda lacului antic, sub gheaţă. nu ştiu dacă chiar sub cui...
prin preajmă oricum.

te iubesc. e tot ce ştiu despre planetă .
despre liniile ce-mi aleargă prin bezna retinei
ca într-un sevraj canibal al prăzii neprăduite
de acelaşi trup,
disperarea este convexă şi se loveşte de dig, de ţărm, de rază.
ricoşeul mă ia prin surprindere.
mi se mulează pe chip. nu chiar până sub bărbie. înţepeneşte între buze,
pe vârful limbii să spunem. acestei mitice limbi cu care negrii
îşi satisfăceau mamele despicându-le în autostrăzi pe care ne ciocnim frontal.

ea este sora mea şi
de când am ocolit împreună hăul imaculat al veceului ce se deschidea
în faţa noastră prin aceeaşi femeie
am început să alunec pe rana deşertului mov
populat cu specii pe cale de dispariţie, devenind tot mai
curat, mai neted la frecare, privirea este şi ea istovită şi nu se sprijină pe
nimic. nu cred că înţelegi. nu cred că poţi să înţelegi şi
mai ales nu cred că te răscoleşte ceea ce eşti. sau poate
mai mult de atât...

noaptea trecută stăteai întinsă pe pat cu vocea
retezată de cuţitul fierbinte al criminalului în serie
din gură îţi curgeau gândurile lui mai albe ca amfetamina
ţi se prelingeau pe bărbie, pe piept, pe burtă,
îţi explodau peste cearcăne.
tu atunci la cine te gândeai?

la ce te gândeai? sau poate doar vroiai
ca autorităţile să nu depisteze niciodată posibilul
cadavru ucigaş pe care ţi l-am montat în burtă


uimirea este imaculată şi mi se vede pe chip.
"de fiecare dată când te dezbrac nu ştii pe ce lume te afli"

"sunt doar o fetiţă ce-ţi zâmbeşte cu petarda
aprinsă în colţul gurii colecţionez
peşti pirania mă zbat mereu între aceeaşi
femeie sunt copleşită de invazia stelelor pe
care mi le storci prin piele dorm în cer printre cearceafuri pătate
de poluţia gemenilor
confund dragostea cu nostalgia
, sunt măritată cu şarpele boa,
cred în incredibil , stau cuminte
sigilată sub masca vidată
a colonizării aşteptând veşti
de la rezistenţa umana
pe cale de a fi exterminată.”

ştii, mă întorc acasă copleşit de senzaţia albă a iluziei
lasă-mă să cred că este o chestie imposibil de realizat
de pierdut, de fapt nu ştii, nu cred că vrei să ştii, nu
cred că vrei nici măcar să crezi că nu te mai pot ajuta să crezi
că vrei să crezi în vârsta imaculată a copilariei,
"serios? Să-mi sari în ajutor? "

de fapt chiar în centrul atenţiei nu ţi se întâmplă nimic confuz
sau oricum plăcut, mă las savurat , atins de speranţa că va fi bine.
"bine sau rău?"
acum îl ai în faţă, te poţi orienta prin întunericul umanităţii folosindu-te de
corpul său ca de o planetă curioasă de felul în care poate aluneca pe altă planetă

"toată seara m-am gândit numai la tine şi la
ce te gândeşti când eşti singur, intunericul e gol
şi mă priveşte cu durere, nu-l întrerupe nimeni, nici
măcar tu nu-l întrerupi pentru că singurătatea ţi-a
ocupat tot timpul cu tristeţea-i de mamă ce-şi
jeleşte fiul ucis de ea."

luna pare şi ea istovită şi se agată de val,
se murdăreşte cu frişcă până peste buric,
se inmulţeşte pe rază
e doar o stare critică de moment căci dragostea intră şi mă
surprinde abandonat pe autostradă, fără corp..


şi nu mi s-a părut deşi totul s-a petrecut departe, mult
prea departe, între orbite, în găurile portocalii
ce mă informează despre ce mi s-a părut că se petrece.

încă suntem aici nu am fugit împreună.
nu am determinat nici un accident
totul în jur e moale şi se joacă
cu mine



numai că ea se întoarce şi-mi promite că se va murdări
cu toate calamităţile deodată.
nu ştiu ce să zic. e tot ce pot să-ţi zic.
de fapt asta zic.

că am vrut să te doară. că n-a fost nici o crimă în cutia cu lame
de ras, nici o sinucidere crestată cu alb în învelişul planetei
globulele mele au murit în globulele tale
verighetele au retezat degetele
infectate de infuzia galaxiilor roz, albe, roşii pe care ţi
le-am aşezat la picioare deşi tu dragostea mea nu ai apucat niciodată
să calci pe ele sau să le înveleşti măcar în cerul de sub sprâncene,

că oraşul e gol fără tine şi mă umple de veselie.



IUBIRE



Dragostea. Iubirea. Frumuseţea.
Frumuseţea care doarme.
Frumuseţea leneşă, pentru că
frumuseţea nu oboseşte.
Frumuseţea nu îşi pierde timpul dormind.
Frumuseţea nu stă degeaba.
Frumuseţea visează.
Frumuseţea visează să devină iubire.

Femeia nu este frumoasă.
trecutul din ochii mei dezvoltaţi în privirea prezentului
O face să pară astfel
Cerul ce-şi exileaza stelele
în apa mării este negru şi distant,
arogant şi crud.

Mă uit la pata mare,
la fel de neagră şi ea, de pe perete.
Deasupra capului.
Nu ştiu ce ar putea fi şi nu am nici un chef să aflu.

“Ce cauţi aici la ea în burtă?
Ce vrei?
De ce te ascunzi după copil?”.

Pielea ei nu este răcoroasă şi
salvatoare cum este zăpada
pentru bolnavul de febră.
Femeia este neglijenta.
Ea se întoarce pe o parte şi
foarte egoista îşi trage tot
trupul cu ea,
lasând copilul dezvelit în frigul
începutului de istorie.

Mereu aceeasi poveste.
Mereu aşa şi pe dincolo.
Mereu acelaşi început de istorie
La sfârşitul fericirii care ţâşneşte
Distrugător de albă şi ucigaşă între
Aceeaşi şi aceeaşi femeie. Peste femeie. În
Femeie. Din femeie. Poate si din tine. Cine ştie?
Poate.
Mereu mă confrunt cu această situaţie
Cu exceptia unei zile de iarnă când cerul
Reprezintă cea mai albastră şi senină
Privire a mea şi
Soarele urcat pe înaltimi ameţitoare, la mine
În burtă emite
Axiome de necontestat despre situaţia de faţă. Despre
Aceeaşi situaţie.

Cerul, priveşte în altă parte,
în golul său, precum şi noi
privim fiecare în golul nostru.
Nu vede nimic. Se sperie şi urlă cu toţi norii,
cu toate ploile, cu toate stelele, cu soarele,
cu luna, cu celelalte planete, cu celelalte universuri,
cu celelalte goluri, cu ceilalţi dumnezei,
cu toate infiniturile. Cu toate de-o data.

Pielea ei insuportabil de ciudat mirositoare.
În ea se amestecă toate mirosurile,
toate culorile, toate lacrimile,
toate zâmbetele, toate respiraţiile.
Tot dorul.
Toate pizdele din care se naşte moartea.

Plânsul rece al copilului dezvelit.
Ţipătul cerului. Mirosul pielii ei.
Şi multe altele asemeni lor,
îi deranjează somnul.
Frumuseţea se trezeşte în mine,
iese de după copil şi se ridică în picioare.
Este înaltă ca mine şi mă poartă
ca pe un corp căruia îi dă viaţă.

“Pe unde ai intrat?”
Nu se mai înveleşte în copil
şi nu mai aude când îi povestesc
despre aventura tunelului .
Îl privesc cu atenţie.
În el nu se vede nimic în afară de mine.
Stă în faţa mea şi vrea să mă atingă pe burtă.

“m-am întors să îmi cer iertare”.
Şi ca de obicei o iert
spălând-o cu limba de rămăşitele
celuilalt bărbat, gustând moartea
chiar în începutul ei.

Frumuseţea se ascunde în copil.
Vrea să vadă fără să fie văzută.
Se caută de lacrimă prin toate buzunarele,
prin toate placentele. Printre dinţi.
Aprinde lumina, dând totul pe faţă.
Mi se citeşte pe chipul inundat
de lichidul pe care alunecă şi moartea.
Frumuseţea triumfă victorioasă şi fericită
cu mâna pe lacrimă. O prinde în ultimul moment
şi n-o lasă să curgă.

Fac planuri de moment. Pentru acest sfârşit de moment.
Pentru acest ultim moment când ceva se va întâmpla
Şi le va da peste cap. Întotdeauna am ştiut asta
Şi am fost pregătit să-i dăruiesc, s-o cuceresc, s-o
orbesc. dar nu poate ajunge în bezna prin care gândurile acţionează.


În acelaşi timp copilul stă
de o mie de ani cu mâinile întinse spre mine. În erecţie.
În ele ţine pantoful prinţesei ce coboară în alergare
Pe lângă mine dându-mi un pumn în gură. Copilul
E încă acolo, cercetând cadavrul.
De o mie de ani mă priveşte cum urmăresc
neobosit dragostea fetiţelor şi sfaturile învinşilor,
folosindu-mă de viaţă ca de o
busolă foarte necesară orientării
prin bezna evenimentelor planetare.

De o mie de ani mă pregătesc să te iert.
Să-ti dau totul, chiar dacă nu faci asta sau asta.

Încă te întrebi dacă e bine când e bine?
(lângă mine).

Dacă te fac sa te simţi bine,
înseamnă că mă simt bine.

“Înfige-mi-o-n durere.”
Te gândesti la mine în veselia cruzimii
ca la cuţitul unui criminal ce-şi cere dreptul la sânge.
Ca la o armă mortală
ce-ţi va asasina fără durere durerea.
“Vorbeşti prea mult. Taci şi f....-mă.”
Fără să ştii că durerea devine
mai cruntă atunci când dispare.
Tocmai în lipsa ei.


De aici înainte parcurg cu admiratie înteriorul fierbinte
călcând pe aceleraţie până la capătul cearceafului,
liftului, banchetei din spate, mesei din bucătărie.
Poate chiar până la marginea balconului,
acolo unde luna se-mpiedică accidental de Diavol
şi se prăbuşeşte la mică distanţă în faţa mea,
zdrobindu-şi capul de val.
Sângele galben se scurge în mare
lăsând o dâră nobilă şi elegantă
ca o eşarfă pe care frumuseţea şi-o leagă la gât
privindu-se în oglindă.

La capăt eşti tu şi nici un pic
din ceea ce ai fi putut mai mult să fii.
Doar tu şi lipsa de implicare a substanţei,
a materiei care trăieste pentru tine, în locul tău.
“Ar trebui să-mi pară rău? Fă-ţi teacă din trupul meu.”
Copilul trişează. Intră pe culoar şi-mi dă un cot în burtă.
Sunt prins în corzi. În dezechilibru. Atomii mei strânşi
În afara evenimentelor aleargă pe marginea subţire şi sălbatică
A preistoriei precum alergau şi atomii străbunilor mei.
Foarte departe de părinţi, foarte departe de formă ce se
Vânează fără nici un rezultat în toţi ceilalţi. Numai în interiorul
său nu.

nu te-ai născut niciodată
Pentru mine. Nu te cunosc şi ca tot
Ceea ce nu ştiu, îmi zâmbeşti.

„mă faci atât de fericită George, eşti un egoist.”
Şi-n ochii ei nu se citeşte nimic altceva.
De atunci maşina mă loveşte ca o maşină.
Femeia este frumoasă ca o femeie frumoasă.
Cerul este albastru şi senin ca cerul albastru şi senin.
Copilul îmi zâmbeşte ca un copil ce îmi zâmbeşte.
Viaţa este.

Privesc spre perete ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum să te întorci ar fi posibil.
Ca şi cum la fel de posibil ar fi să mi se pară măcar.
Dar nu mi se pare şi pata se micşorează,
devenind invizibilă. Putea fi foarte bine sânge,
dar nu voi afla niciodată
şi nu am nici un chef să mă gândesc
c-ai fi putut să-mi laşi aşa ceva.



RELAŢIA


Specia este dependentă de spermă.
Şi asta contează, pentru că
de la o vreme, de când visez fără întrerupere
şi nu dorm deloc lângă tine,
sunt vinovat de genocid.

dacă ţi –e frică
o să mă minţi şi o să mi se facă lene

îmi este lene,
nu îmi vine să fac nimic pentru asta,


mă gândesc la asta prin perspectiva somnului
acestui pescăruş ce rămâne înţepenit în aer
şi se scufundă până la capăt, înnăuntrul său personal.

nu îi distrage atenţia. Îi distragi atenţia
şi lasă amprente pe fundul acestui ocean
şi pe stele, întrând în conflict cu autorităţile.

aşa te răzbuni pe albastru, pe senin,
albind cerul de la rădăcină.

învaţă-l măcar să te ucidă
şi să plângă c-o ploaie acidă.

din camera cealaltă, îmi ceri iertare
şi din partea diavolului. Îl iert şi pentru
data viitoare.

te ascult cu atenţie sporită
la sfârcurile mici ca nişte difuzoare
ce îmi intră cu şperaclul în urechi.

de la cometă până la buric
rezonezi cu totul pe seducţie,
la maxim risc.

planeta geloasă se simte bătrână sub tine
când te parcurg terorist cu detonatorul
delirului magnetic pe şine.

a fost un masacru.
soarele s-a spălat pe ochi
cu sângele nostru în această
dimineaţă a refuzului venit din capătul
opus al uterului.


nu te baza pe uter. Nu te baza pe sicriu
cu siguranţă este plin de turisti şi nici să
nu te gândeşti la aşa ceva, nu ne înghesuim
să le furăm aparatele de zâmbit.



acum totul s-a schimbat.
simt asta pentru că mă
gândesc la asta.

inelul se descalifică şi
este eliminat.

numai că şi tu ştiai secretul
şi ai profitat, atingându-mă pe
detonator ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, ca şi cum această
mână a ta nu reuşeşte să îşi bată
singură un cui în palma din care
îţi cresc lalele cu spini cultivaţi
în serele frunţii mele.

„eu sunt Diavolul şi dacă
mă ierţi îţi dau totul.
Dacă mă ierţi mă sinucid. “


AM TĂCUT AMÎNDOI


Fred ştie toate melodiile pe de rost
fredonează dansînd step cu o eleganţă engleză
la fiecare atingere se excită chicotind natural

el seamănă un pic cu bunica mea din partea mamei
şi cu sora mea mai mică.
nu am dezvăluit nimănui această constatare întrucît
o consider secret de familie.
Fred este partenera mea de trompetă
amicul meu de trompetă trebuie să fie vesel
şi ucigător în idei ca mine

chiar dacă adeversarul îl umileşte, îngenunchindu-l de data asta
el trece cu lejeritate peste eveniment şi încercă să-l
depăşescă cu o schemă nouă

„la ora asta m-am îndrăgostit de amanta din tine”
de aici înainte îl suspectez de secrete feminine.

„întotdeauna mi se întîmplă la fel
şi nu am timp să mă redresez”. întotdeauna
aşa şi pe dincolo.

„nu observasem copilul decît cu
cîteva secunde înainte”.

Pe lîngă descompunerea chimică a limbajului
tot drumul am fost atenţi la zăpadă

Tăceam amîndoi şi soarele apunea liniştit sub
ciori,
sub furnalul liniştit al crematoriului.

„nu mai am timp să revin” îşi
desface picioarele şi mă prezintă stadionului
în dezechilibru

şi iar aşa şi pe dincolo mă exprim foarte clar pe
marginea chestiei. E tot mai plin de chestii pînă
la tine.
„Mă mir!”
imens. Mereu aceeaşi poveste.

„Eşti bolnav, la ce oră vrei să te culci?”
noi doi, cei mai vestiţi pistolari din ţinut.
cei mai palizi mercenari ai lunei.
angajatul lunii îmi ficsează reculul.
împreună cu trupele mele am fost
trimis să-i invadez trupul.

ca orice profesionist mă descotorosesc de aromă.
de senzaţie. De fîşia galbenă ruptă în dinţi.

teribil în pas cu moda pe urmele noastre.
în studio sînt producătorul unor vise universale

şi-aşa mai departe. Trăim cu senzaţia izolării
tribul pare mulţumit de realizările noastre
şi încurajează dragostea în aer liber.

şi oglinda
oglinda în care vedeam doar un om.

ne purtăm ca doi veritabili canibali ai tribului
ce supravieţuiesc printr-o hărnicie de club
avem timp de dueluri în aer liber
devorîndu-ne mereu prada de la distanţă

„te-ai incurcat Fred, ai ajuns
în pat cu altul.”

Pînă cînd din cealaltă cameră întunericul ne
priveşte în ochi cu aceeaşi tristeţe

după care tăcem amîndoi. şi
între noi şi noi fie vorba, tăcerea
este apăsătoare ca o
duminică a creierului.




AM TĂCUT AMÂNDOI ( feat. Gili Mocanu)


Unul dintre noi era gata gata să spună ceva,
faţă în faţă, am tăcut amândoi,
după cum spun numai eu aici,
negru în faţa ochilor

Întunericul stolurilor de ciori, iarna.
În felul în care îmi amintesc,
ştiu că pot spune asta.

Am tăcut amândoi pentru că totul se închisese,
era prea târziu şi pierdeam, ştiam amândoi asta,
că nu mai are nici un rost asta şi asta,
ne miram de fiecare lucru pe care îl face celălalt
şi soarele apunea după furnalul liniştit al crematoriului
din amintirea fotografiei.

Pentru că ridicam din umeri oftând,
în timp ce colţurile gurii cădeau pe scenă,
prea mult şi atât. Mă culcuşisem într-o lene regală.
Doar cele mai nehotărâte se lăsau prinse.

Am tăcut amândoi şi între noi şi noi
Fie vorba tăcerea era odihnitoare
Ca o duminică a creierului.





SUTĂ LA SUTĂ

%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
IUBIRE




SECRETUL(feat. Gili Mocanu)

Vreau să-ţi spun ceva ce n-am mai spus nimanui. Dragă cititorule,
mă voi adresa ţie ca unui om matur. Mă duc să mă culc şi să dorm.
Sunt fapte şi gânduri ştiute numai şi numai de mine. Ai crede că n-ar
fi o experienţă noua pentru tine, dar ce-ţi voi spune te va schimba
pentru tot restul vieţii.Nu te astepta să-nţelegi imediat.Secretul
meu va face cu tine un cuplu în care tu vei suporta o inferioritate
ontologică.
Într-o dimineaţă, observând că găleata de gunoi este plină, m-am
dus să o arunc. Am coborât la colector şi înainte să arunc
gunoiul , am ridicat capacul tubului colector. În următorul moment,
am văzut blocată la gura tubului o mipa de ilium. Să nu crezi că e o glumă. Dacă plimbându-te pe stradă ai vedea pe jos o cheie sau o monedă, în momentul acela ceva din tine ţi-ar spune:”iată o cheie sau o monedă” aşa cum acel ceva din mine mi-a zis în acele momente: “iată o mipă de ilium”, ceea ce mi s-a părut absolut firesc. Dragă cititorule nu vreau să te dezamăgesc răpindu-ţi mult timp cu descrieri pozitiviste. Urmăreşte-mă cu atenţie.
Am deşertat găleata peste mipă trimiţând-o pe tub în jos, împinsă de resturile mele menajere. Ambalajele iluziilor mele.
După cum se ştie , vaginul ca funcţionalitate igienică, se comportă ca un ochi. Precum ochiul lipede al decedatului, vaginul se întunecă în moarte. Ca şi cum m-aş trezi dimineaţa lins pe picioare de un caine. Cei care au câini se trezesc fericiţi în situaţia asta. Eu însă am o altă fantasmă în privinţa trezirii la fericire. După o vreme de la evenimentul cu mipa am avut prilejul de a călătorii în Italia, la Veneţia, pentru o săptămână.Dacă nu ai avut prilejul să petreci câteva zile la Veneţia, îţi va fi mai uşor să înţelegi ceea ce îţi voi destăinui în continuare.
Impresionat de experienţă, la întoarcere, am fost încântat de faptul că nu era nimeni acasă.Neştiind ce să fac mai întâi m-am hotărât să mă tund cu maşina electrică. După ce am terminat m-am dus să mă spal la chiuveta băii. Între timp a venit cineva acasă. Pe moment nu mi-am dat seama cine este, dar am bănuit din zgomotele pe care le făcea. Zgomote obişnuite dar care pentru mine aveau un efect transcedental. După ce am ieşit din baie, am observat că în casă nu e nimeni. Am mers pe balcon, în bucătărie şi nicăieri nu era nimeni. După câteva momente , pe uşa de la intrare a intrat el cu găleata de gunoi goală în mână. Ascund identitatea persoanei, întrucât ea nu este atât de importantă pe cât faptul că avea ochii înlăcrimaţi.
Pe vremea aia maică-mea lucra încă la farmacie, eu fiind scutit de grijile financiare pe care le-aş fi putut intâmpina datorită vieţii mele dezordonate. Femeia asta mă iubeşte tare de tot. Dacă o genă din mine s-ar schimba,s-ar răsuci, s-ar întoarce pe dos, aş putea să simt măcar pentru câteva secunde ce a simţit cel de la care moştenesc gena, în acel moment al vieţii sale (când gena a avut poziţia respectivă), pe care eu îl trăiesc acum?
Fie-ţi infidel. Oameni sunt nemuritori. Genele pe care le port acum sunt cele ale jupuitorilor de oameni şi animale. Stadiul de ilium. Stadiul de ecorseu. Îmi doream să fiu femeie şi să mă cheme Melissa.
Când gagica s-a bărbierit la pizdă a considerat că momentului dezvăluirii îi este necesar un moment ceremonios.În consecinţă ne-am îndreptat paşii romantici către un perimetru rectangular amenajat de persoane umane în direcţia creerii unei stări interioare de linişte sufletească acompaniată de o bună dispoziţie halucinantă. Ajungând într-un loc umbrit de foişul tomnatec(al sufletului meu), al unui castan, gagica şi-a ridicat fusta şi mi-a arătat pizda bărbierită.
Ştiam ce culori îi plac şi ce actori, ce cântăreţi, cărţile preferate iar la cele mai frumoase filme fusesem împreună. Ca să apropii imaginile îndepărtate îţi este necesar un sistem de lentile.
Instrumentele construite în direcţia optică au permis omului să îşi reveleze noi orizonturide cunoaştere a universului în care trăieşte din totdeauna. De la o simplă lupă, aşezată într-un sistem de lentile, lunete, binocluri, microscoape, până la cele mai sofisticate telescoape, dorinţa noastră,a tuturor a fost aceea de a anula distanţe imposibile deocamdată de străbătut în condiţiile actuale. Tineretul din ziua de azi, profitând , iată , de posttehnicism, improvizează deschiderea către noile ere ale opticii. Unul dintre exemple, este acela în care doi tineri din oraşul nostru au încercat , folosindu-se de un binoclu militar şi o cameră de filmat turistică, să creeze un melanj, cu scopul de a oferi celor din jur experienţe vizuale noi.
La vremurile acelea, avangardiste(sic!).Dar faza asta cu pizda, m-a dat peste cap,m-a întors pe dos,m-a răsucit, microbiologic vorbind.(cu riscul de a te plictisi , cititorulu, simt nevoia de a deschide o paranteză).Înainte să te scufunzi , caută să înţelegi în mod corect mesajul simbolic al steagului. Şi un alt sfat pentru copii: semiologia pericolului se adresează cromatic. Vestea pe care am aflat-o în urma tragerii la sorţi m-a îngrozit.Pentru mine plăcerea pe care o simt urmărind un meci de fotbal este greu egalată de senzaţia de extaz pe care o am când mă îmbăt şi îmi bat nevasta.
Vântul umflă perdelele diafane ale terasei vilei de munte. Soarele apune încet , oglindit de albastrul cristalin al bazinului înconjurat de stânjenei. Fred şi Ster, un câine lup de talie regală şi un ogar kaukazian supraveghează teritoriul visului. Umbrele sunt stinse. Balansoarul este neclintit. Sunt contrariat de intenţiile pe care ceva sau cineva le are în ceea ce mă priveşte, deşi ele iniţial au fost sugerate de mine. Sunt bucuros când îmi este remarcată măiestria cu care ştiu să analizez împletiturile baroce ale mobilierului.
Contribuţia mea a fost indispensabilă cercetărilor lui Andre Marllaux. Mama mea, în primii ani de căsnicie a suferit un accident.
Consecinţele acestuia au făcut-o ca în momentul în care a rămas însărcinată cu mine să se gândescă la eventualitatea unui chiuretaj.
Dar tata a convins-o , fără să apeleze la aspecte religioase , să rişte naşterea mea. Noroc! De ce nu, noroc bun! Evident neaflându-ne într-o zonă axată pe extragerea minereurilor solului, în familia mea nu a existat tradiţia mineritului. Nici din tată în fiu, nici din unchi în nepot, nici din socru în ginere. Nici din pulă-n pizdă încărcându-mă de bagaje genetice nefaste. În copilărie, la un moment dat dorinţele mele au început o desincronizare cu relaţia noastră de trio. Dacă nu am aripi pe umeri , nu agăţ gagici. Exemplul relaţiei părinţilor mei m-a făcut să-mi dezvolt o circumspecţie în ceea ce-i priveşte , cum că mi-ar ascunde un secret prin care un mod de a trăi viaţa la extrem, are aparenţele unei vieţi perfect previzibile prin monotonia (cititorule!) pescăruşului încremenit în vânt. Nefiind multumiţi de sistemul didactic al şcolilor de oraş ai mei m-au încredinţat unui preot.
Când vine timpul să mă alinţi îmi amintesc de fabula jupuitorului. Stăm duminica în pat şi ne gândim împreună la asta. Gândim despre asta ceva ce ştim numai noi, trăind cu părinţii noştri. Cine oare ar putea să mai ştie ca să-mi poată spune cum îl cheama pe zeul jupuirii? Când mă trezesc , iubita îmi doarme în braţe. Simt cutele cearceafului între labii. Prefer să mă masturbez decât s-o deranjez. Înainte să ies trec pe la toaletă, apoi o iau la fugă spre casă nerăbdător să mănânc varză cu carne de mânz.
Tătarii:popor migrator. Cangurul este numit cu propia-i denumire.
Istoria m-a învăţat că nu contează cine sunt. Caut să nu dezamăgesc pe nimeni. Mai târziu, pişându-mă am avut o senzaţie de împlinire.

PUNK


Unica experienţă o aveam din copilărie. Luam un fular de lână moale, toarsa şi apoi împletită de mama mea, sau pur şi simplu o eşarfă oarecare de mătase, în care îmi înfăşuram gâtul o singură dată. Apucând apoi cele două capete rămase libere strângeam cu putere, sugrumându-mă. Corpul îmi cădea pe pat. Creierul, rămas fără aer, devenea mai uşor ca acesta, ridicându-se deasupra sa şi a gândurilor. Gândul este un narcoman dependent de aer. Un pitic îmi sărea în cap. Mi-am dat seama că dansează step abia când am prins ritmul paşilor săi. Prin faţa ochilor mijiţi, foarte departe de aer, deasupra sa, ca rezultat al strangulării, îmi treceau la foarte mică distanţă comete roşii ce alternau într-o simetrie dantelată cu comete nuanţate în gri metalizat şi portocaliu lipite de pupilele aflate atât de aproape încât pierdeau imaginea de ansamblu a chiloţilor ei pe care ii priveam de la marginea interiorului matern, dar totuşi din mama. Era prima privire în exterior pe care o retrăiam pretutindeni în lungile prăbuşiri ale corpului pe pat. De fiecare data când scoteam capul afara, îmi recăpătam echilibrul printr-un balans, ţinându-mă cu mâinile de pereţii intrării prin care în zilele de vară petrecute de ea pe plajele amenajate spre delectarea nudiştilor, razele soarelui pătrundeau, ca printr-un filtru, în formă de pizdă. Efectul îmi producea plăcere. Aceeaşi plăcere pe care şi acum o regăsesc dimineaţa când mă trezesc cu privirea mulată pe chiloţii dantelaţi ai Simonei. I-am povestit totul. Entuziasmul crescuse mult. Nu mai avea nimeni loc în povestea noastră. Începuse să se exprime liber, şoptindu-şi din toate ungherele sentimentelor contradictorii. Atunci inima mi s-a spart in atomi. În fiecare atom bătea o inimă mică. Îmi cuceriseră tot corpul. Aveam gura plină de inimi si nu puteam să vorbesc tare. Îţi şopteam. Parcurgeam euforie după euforie. La capăt ţâşneam toată. De când îmi spune asta, aproape zilnic, sunt tot mai fericit. Culorile m-au cucerit. Cerul este albastru străveziu ca cearcănele tale şi obosit să ne mai mintă cu seninătate că dimineţile scot toate petele de vis şi de erecţie. Ne împiedicăm de sărutul alb. De respiraţia întinsă la maxim pe care ne-am atârnat conştiinţa la uscat. Nu te mai gândi la asta. Eşti fericită. Vom face asta şi asta. Întotdeauna asta vine după asta. Acum nu mai contează, acum totul vine de-odată. Mă percheziţionează cu desfătarea în vârful degetelor. Mă răscoleşti în sertarul cu lenjerie intimă. De aici o privesc prin ochiul de dantelă al chiloţilor pe care îi expun la soare. La lună. La judecata de apoi. Ireproşabil. Sclerotica se spintecă între rechin şi senin. Între gheaţă şi îmbrăţişare. Pentru asta eşti aici. Să te găsesc şi nimic altceva. Nimic mai mult de atât. Pentru asta te iubesc. Pentru că exişti. Şi asta se vede. Aseară stăteai întinsă pe canapea. Numai tu şi el. Şi-n tine răsăritul. Ştia la ce te gândeai sau iar îl minţeai? Tu eşti sora mea şi deşi ne-am desprins din aceeaşi mamă, ne îndreptăm spre morţi diferite. Acum totul s-a întristat. Stau bine, căzut pe pat, înfăşurat în eşarfa moale a pielii de inadaptat . Necăjesc cometele trăgându-le de coadă ca şi acum două mii de ani când o trăgeam de tâţe pe Maria. era doar o fetiţă. Eram nişte copii. De atunci multe s-au schimbat. Virgina s-a scindat. Dimineaţă mă gândeam la ea şi eram vesel. Îţi culegeam ciripituri din înaltul zborului personal. Acum sunt doar o lacrimă ce îţi alunecă pe obraz. Îţi intră în gură. Eşti mult prea puternică să nu îmi simţi gustul. Obişnuieşte-te cu această situaţie. Acum dacă mor, nu îmi pare rău. Chiar şi-n dezonoare. Obişnuieşte-te. E tot ce mi-a rămas. Şi chiar mă obişnuiesc, întins pe pat, cu armatele îndrăgostite pe urmele mele. Urmărirea se prelungeşte până noaptea târziu, în jurul corpului abandonat. Mama îmi ştergea firicelul de inimi ce îmi curgea din gură. E mult prea proaspăt ca să se ducă. Şi chiar sunt fraged în drumul către tine, fără corp. Uneori revoltat. Poate din cauza vârstei pe care nu o pot identifica în tocmai această prospeţime ce mă lansează în cariera de criminal nesuspectat. Nu se vor mulţumi cu această stare. Rezist în vacarmul batistelor înroşite de bătaia inimilor fiind totuşi emoţionat , mă aplec dinspre femeie spre bărbat. Cad din pat sub gândul vedetelor porno ce m-au înconjurat. Îmi revin imediat trezindu-mă cu genele încurcate în fularul de lână pe care am cules-o ca un golan vis cu vid din părul tău pubian si uneori celebru de adevărat. Atât de inevitabil este momentul în care voi deschide ochii trezindu-mă singur cu unica experienţă din copilăria mult prea fericită ce m-a dezechilibrat şi foarte des m-a enervat la culme.





ÎNTÂLNIREA

S-a apropiat de mine. Nu arăta prea bine. Era neliniştit şi avea ochii înlăcrimaţi. Mi-a pus o mână pe umăr şi m-a privit cu ochii hăituiţi. Vroia să îmi spună ceva.”Vreau să îţi spun ceva, mi-a zis, mi s-a întâmplat un lucru cu totul şi cu totul neobişnuit, chiar în această dimineaţă, când coboram scările să plec la serviciu. O grozăvie, ce mai, ceva extraordinar, miraculos, ceva ce cu greu poate suporta o fiinţă omenească fără să îşi piardă minţile, ceva de neînchipuit, ceva imposibil, ceva de negândit - şi în tot acest timp vocea îi tremura, lacrimile i se scurgeau pe obraji şi mâna îi tremura şi ea zguduindu-mi umărul cu putere - ceva ce nici în ruptul capului nu aş fi crezut că mi se poate întâmpla tocmai mie, sau oricărui alt om, dă-mi un minut să mă liniştesc şi îţi voi povesti imediat totul, aşa ceva nu se poate, numai puţin, nu te supăra, mă vei înţelege,- se apropiase de mine aşa de mult încât doar o răsuflare ne mai despărţea, cu o mână strângându-mă de umăr iar cu cealaltă deschizându-se la şliţul pantalonilor de catifea roşie pe prohabul cărora apăruse o mică pată de urină, tot roşie şi ea dar mult mai închisă la culoare - a fost atât de real, atât de dureros şi de plăcut în acelaşi timp,- privea cu un fel de disperare superioară spre jetul de urină care se arcuia îmbrăţişând pământul şi fără să mă ia în seamă a început să urle ţinându-şi privirea la fel de aplecată “pişatule, pleacă pişatule, du-te dracu de pişat nu poţi rămâne aici, eşti doar un pişat, un pişat ordinar” şi faţa i se congestionase întorcându-se în sfârşit spre mine roşie ca apusul - atât de uimitor, ceva de speriat, atât de năucitor, de surprinzător, atât de frumos şi de gingaş, atât de suav şi de măreţ, atât de zdrobitor şi emoţionant.” I-am pus şi eu la rândul meu o mână pe umăr încercând să-l liniştesc dar nu am reuşit şi până la urmă nu mi-a spus nimic din ceea ce vroia să îmi spună pentru că oricum nu aş fi înţeles. A fost ultima noastră discuţie şi de atunci, nimeni nu mai ştie nimic de el.




ÎNTUNERICUL

Cum pula mea ai putut tocmai tu să faci aşa ceva, se vede că te-ai rătăcit altfel nu ar fi posibil, hai dacă era vorba de altcineva înţelegeam, dar tocmai tu, fetiţă cuminte şi deşteaptă, cu ce morţii mă-ti ai gândit, doar ţi-am spus, ţi-am atras atenţia că nu e bine că poţi face orice în afară de asta şi tu tocmai asta ai făcut, tocmai ce ţi-am spus să nu faci nici în ruptul capului asta ai făcut, nu pot înţelege una ca asta, ce-o fi fost în căpuşorul ăla al tău plin de limbi străine de voci de profesori honnoris causa, de facultăţi înalte de te apucă ameţeala doar dacă te gândeşti la ele este peste putinţa mea de înţelegere cum ţi-a trecut aşa ceva prin mintea aia plină de citate filosofice, de legi economice şi de date istorice hai, hai spune ceva acum dacă mai eşti în stare eu mi-am făcut datoria şi părinţii tăi ş-au făcut-o cu vârf şi-ndesat numai câţi bani au cheltuit cu educaţia ta prin internate occidentale prin clinici de înfrumuseţare, numai câtă lecitină ţi-au turnat pe gâtul ăla gingaş pe care ţi l-au îngrijit cu băgare de seamă la conservator numai ca tu să înţelegi în pula mea odată pentru totdeauna că nu poţi să ne muşti în halul ăsta pe toţi trei de-odată.




DISCO

am intrat în toaleta discotecii pentru a mă spăla pe mâini. după o lungă perioadă de aşteptare am reuşit în sfârşit să ajung lângă chiuveta grupului sanitar. după ce m-am clătit, în timp ce mă ştergeam cu atenţie pentru a înlătura picăturile de apă ce-mi curăţaseră pielea, s-a apropiat de mine un poliţist care m-a întrebat ce am în mână. privind mai cu atenţie am constata uimit că în ciuda efortului, în mână îmi rămăsese încă, o palmă.




DOI LUNETIŞTI




DOI LUNETIŞTI

Sunt visele mele contemporane. În lift mă uit la tine. Se vede de la distanţă momentul aplecării pe copilărie. Poate eşti cea mai micuţă curvă. Cea mai dibace. În tot acest timp el a vorbit la telefon. Ştii, afaceri! Până şi lunetistul vorbeşte la telefon. Cu cine oare? Cu celălalt lunetist.






DOI TEI

Pe li-la se cutremură stelele. Despre cer am vorbit si la telefon. Are peluză din trupul tău despicat în pizdă. Bobocul se asexuează în lalea. Ceva te face să cedezi. Cedez. Şi asta numai pentru că nu te mai pot vedea aşa. Pe moarte cu degetul pe trăgaci şi cu atenţia încordată în jurul ţintei. Stolul de ciori a coborât din iarnă peste coroana împletită a teilor din parc. Îşi continuuă simfonia neagră din verdele foarte înalt. La sfârşitul zilei apusul ne mângâie pe gene. Ca un machiaj de calitate. Arătăm bine. Toate visele ne sunt scoase în evidenţă.





DOUĂ VISE

Este o dâră de lumină pe rază. Sunt buzele tale pe sticla de şampanie. Şi urmele dinţilor tăi pe buza de jos. Paşii tăi pe coridorul mansardei. Pe aventura din lift. Partenera mea avea blană la coborârea-n maimuţă. Eşti plină de splendoare la dineul antinc. Poţi sfârşi electrocutat. Departe de lume. Nu este cazul să te gândeşti la asta, visul înseamnă altceva.



DOUĂ PRICOMIGDALE

Am scos capul după pricomigdale. Adevărul lor îmi înrobise mirosul. Joci rolul Diavolului. Treci totul prin maci. Prin cearceafuri şi ceruri. Însoţit de stele până la finalul târziu în care te iert şi-mi dăruieşti totul. În care te iert şi te sinucizi. Te sacrifici iubirii în care îmi săruţi zâmbetul pe strălucire. Puteam fi două pricomigdale. Cu gusturi diferite.



DOUĂ STELE

Pentru că mă pierd în amănunte ca de fiecare dată când evit să vorbesc despre asta. Despre puiul de leu şi blana sa folosită la căptuşirea leagănului. A uterului. Copilul va fi mulţumit. Ai perfectă dreptate, nu mi-am dat seama. Te pierzi în amănunte. În descrieri haotice ca sufletele noastre care mizează pe iubire. Carnea jupuită a puiului de leu a fost acoperită cu revista porno. Nu se mai vede nimic. Ne zâmbeşti de peste tot. Din vârful coperţii, din vârful buzelor, visului. e bine. Puteai să faci totuşi ordine în viaţa ta, înainte de asta. Îţi aminteşti cum am părăsit separat sala cinematografului? În urma mea, stelele s-au stins una câte una pe ecran. În amintirea furtunii pe care ai detonat-o în noi. Tot separat am părăsit şi scena în aplauze diferite. Şi absolut invers stau lucrurile cu viaţa. Am rămas singur până târziu cu privirea închisă în afară, pe bancă, sub trilurile ciorilor din tei.


DOUĂ VRĂBII

Am rămas singur cu privirea închisă în afară, pe bancă, sub trilurile ciorilor din tei. Scot capul de sub staniol şi mă apropii de floare. Lunetistul îşi fixează ţinta. Bobocul de lalea îmi explodează în faţă. Reculul se prelungeşte până târziu sub stea după dealul pe care ne urcam împreună să stoarcem câte o dimineaţă din pielea elastică şi transpirată a nopţii. Din gunoiul curat al viselor. Din cosmicul lor întuneric. Trag de linişte ca de o coardă sensibilă, făcând-o să vibreze şi să cânte, să îşi iasă din linia perfect întinsă a unui zâmbet constant. M-am trezit pe banca universală. Priveşte câtă treabă au vrăbiuţele astea. Nu-şi mai văd capul de atâta treabă. În tufişul din spate. Pe iarbă. Pe pavajul din centrul comercial. În aer. Pe nori. Pe muzică pop. Ochiul înţepenit în moarte al ciorii, reflectă aripa înţepenită în zbor a altei ciori. Mă folosesc până departe de cioară şi asta îmi convine. Lunetistul nu ratează niciodată. Asta te obsedează. Că mă obsedează. Că uneori mă gândesc numai la asta. Puteam să fiu în mijlocul trupelor inamice. Nu aş fi simţit nimic. Ca de fiecare dată când îmi pierd atenţia şi nu mă mai interesează asta şi asta. Nu mă mai interesează nimic.



DOUĂ CAPSULE

Cine mai numără capsulele din pahar şi sentimentul dăruirii la pitici? La cactuşii din seră? M-am lăsat picurat pe gene. După gust nu părea să fie sânge. Întârziasem la atentat. Eşti plină de portocale pe picioare. Vei desena covorul alb. Te vei deschide ca o venă. Gestul dezechilibrează în contextul creat de capsulele vernil şi de muntele ce se reflectă şi se scufundă-n lac. Merită încercat. Mocheta păstrează imaculată imaginea muzicii din paşii tăi şi din privire. Poate chiar din momentul unei încruntări. Foarte uşor ajungi principalul vinovat de la tei până departe, la prima mamă şi la primul bărbat.


DOUĂ MAME

Două căpşuni diferite nu au acelaşi gust. Nici în amintire. Şi pentru amintire ajunge o căpşună cu două gusturi diferite. Important e când se face linişte. Între doi oameni ce au gusturi diferite. Cine îşi va dori liniştea mai mult. Şi cum vor demonstra asta? Lunetiştii arată la fel. Nu pot fi văzuţi niciodată împreună. Nu pot fi deosebiţi nici prin numerotare.


DOI LUNETIŞTI DIFERIŢI

Sunt un golan sub cerul îndrăgostit la linie de mare. E tot ce poţi spune? E singura descriere posibilă a fericirii pe care o adopt şi o hrănesc direct din sfârcul cu cercel. Dacă sunt fericit nu mă poţi face fericit. Recunoaşte. Ai momente când o iei razna. Pentru o clipă era cât pe-aici să te cred. Să te felicit. Doar pentru o clipă când în picăturile de rouă ce îţi cad din pizda modern excitată, s-a reflectat uşa de la intrare şi a apărut lunetistul cu părul explodat sub presiunea şampaniei. S-a terminat cu absenţa. Apoi au atins pământul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi prea simplu dacă s-au spart. Mai vreau o dată şi încă o dată. Până la capăt de această dată. Aşa stau lucrurile în fiecare zi şi mă prinde noaptea pe cărarea părului tău ce încă mai visează la chiloţi. Poate nu te gândeşti la asta. Poate nici el nu se bucură de libertatea de a visa la perechea regală. În castel s-au aprins luminile din marea sală. Se repetă în draci momentul ceremoniei. Puiul de leu apare cu revista porno pe cap. Sunt implicat în rolul de vedetă câştigat. Femeile îşi întind mâinile spre locul în care ar trebui să mă aflu. Chiar între părinţi. Pe sudura fină dintre ei. Voi fi înghesuit ca de fiecare dată când las totul în seama rudelor. Ar trebui să te calmezi. Atâta timp cât cercetările continuă, nu ai motive de îngrijorare.


DOUĂ CEASURI

Şi dacă îmi vor găsi trupul şi se vor mulţumi cu el? problema e că am uitat. Chiar nu îţi aminteşti unde l-ai lăsat. Deja e târziu. Vaporaşul de agrement s-a scufundat trăgând în vârtej, după el carnea mea încercănată. Nu mă pot prezenta în această stare. Vreau să mă feresc de bârfe. Dacă mă dau un pas sau doi în spate mă voi admira pe mine cum te fut. Dar nu te gândi la asta. E problema mea. Vroiai să mă întrebi ceva? Da, cum te-ai rătăcit? Am urmat panta curentului care m-a purtat. Pe curcubeu răsăriseră câteva stele. Părinţii s-au privit cu dragoste pentru o clipă şi le-am scăpat din atenţie. Asta a fost tot. Nu îmi trebuie mult să mă rătăcesc. Şi apoi a mai fost comportamentul ireproşabil al mamei. De o viată, de două, de trei, din totdeauna închide ochii la unele chestii. Aşa a fost mereu. Ştie că îmi place.



DOUĂ CURCUBEE

Nu exista nici un cadavru şi tot ce nu există merită inventat şi ascuns în timpuri mai blânde. M-am simţit obligat să fac asta. Rămăsesem dator algelor şi plantelor de pe fundul mlaştinii. Iar sunt praf la margine, departe de spaţiu şi de îndatoririle zilnice. Târât de vârtejul gros al speciei. M-am plictisit de toată vrăjeala asta pe care o întreţii ducând de zgardă puiul de leu. Mai bine te-ai uita pe revista porno şi aşa înţeleg că nu îţi mai pasă. Răsfoitul îţi va da un aer sincer distant. Mi-am amintit de asta aşa, când te aşteptam în staţie cu vrabia ciclop pe sârma din mână. Nu aveam bani pentru doi ochi. Aşa că vânătorul a păstrat unul ca pe amintirea unei iubiri lipsită de priviri. Ciripitul îi scăpase deja, înţepenind definitiv chiar în faţa ciocului ca un sunet constant ce începe să semene cu liniştea.



DOUĂ CEŞTI

E un moment solemn. Cel al dăruirii. Totuşi, nu îţi pot reproşa totul. M-ai ajutat să împing barca în mlaştina şi să ambalez cadavrul. În staniol se reflectau stelele. Luna era dincolo de verdele negru şi înnoptat al copacilor din pădurea învinsă şi ea de umbra ta. Apoi ne-am abătut de la drum. Ca de fiecare dată. Soarele era la apus scurgându-se de pe structura metalică a podului de deasupra noastră pe staniolul înroşit de deasupra mea. Ştiam amândoi că este pentru ultima oară când facem asta. Ne confruntam tot pentru prima data cu o astfel de îmbrăţişare separată. Ruptă în două. Lunetistul ne urmărea din frunzişul răpus de razele ascuţite ca nişte lamele pe care se mai vedea încă sângele cerului. Eu, cuminte sub staniol. Ea lingând ciocolata de pe partea cealaltă.

DOUĂ SENTIMENTE

Atunci s-a auzit explozia şampaniei. De ce faci asta? De ce faci scene? Problema e ca până şi tu ştiai că nu mă mai doare nimic. Pe asta mizai. Pe adevărul nearticulat al cadavrului. Durerea nu există dacă este mută. Astăzi e rândul unei nopţi liniştite. Prima noapte liniştită. Nu poţi face prea multe cu un cadavru. Poţi alege pentru el. Vreau la soare. Vreau să stau la soare. Scoate-mă la soare. Du-mă măcar sub candelabrul din sala de ceremonii. Pentru ei nu mai contează. Pentru tine sunt doar un ciudat. Un sentiment ciudat. E tot ce sunt. Încă mă caută, deşi am fost aici tot timpul, deşi am fost cu ei. Cu ei în gând. Dacă fac asta nu mai e nevoie de nici o explicaţie. Înseamnă că îmi place. Şi ei ştiu asta. De asta mă caută. Sunt agitat şi nu o să mă potolesc. Simt în genunchii pe care nu ar mai fi cazul să îi simt. De ce mi se întâmplă tocmai mie aşa de fiecare data când nu vreau să fug. De ce îmi vine? Chiar şi în imposibilitate. Dar nu mai e cazul să ne întrebăm aşa ceva.


DOUĂ FRUNZE

Am deschis ochii, chiar dacă noaptea trecută îi lipisem de stele. De cerul gurii tale. Două glasuri. Două dezamăgiri. Pe ele se ridică cu graţie campionul. Lunetistul îl prinde în vizor. Se apleacă şi mă înveleşte în petale. Învinşii sunt în siguranţă. Victoria este atrăgătoare pentru lunetist. Aşa stau mereu lucrurile pe ecranul frunzelor de nuc.



DOUĂ SUNETE COLORATE

Li – La.




DOUĂ ACCIDENTE

Eram atent la canar. De sus de la balcon se vede totul pe masa rotundă, până la răsărit. Treci cu zâmbetul pe buze prin faţa tuturor. Traversează haotic şi râd isteric când o loveşte maşina cu acţipildul regal pe bord. Lunetistul apasă şi de această dată pe trăgaci. Într-o jumătate de respiraţie. Jumătate albastrul senin al cerului, jumătate albastrul senin al mării. Jumătate respiraţie. Jumătate nu.


DOUĂ COPILĂRII

Mă miră aerul copilăriei chiar în clipa ei splendidă pe dinăuntru şi verde. Sunt două copilării. Lunetistul nu îţi ratează tatăl care te provoacă. Va părea o dejucare de planuri. O întoarcere a situaţiei dinspre maturitate spre gângurit. Dinspre rol spre realitate.


DOI LA FEL

Sunt doi la fel de încântători ca la început. Nimeni nu se pune cu ei. Nici măcar sora antrenată în ospicii. Nu te gândi la machetă ca la sfârşitul fiecărui antrenament. Pe geamul palid al ospiciului se scurg nişte oameni. Aceştia trăiesc însă sfârşind în planul lunetistului. In destrăbălarea lui contemporană. Poate că trage la întâmplare mă gândesc să nu fie nişte coincidenţe.


DOUĂ SĂGEŢI


Înainte de puşca cu lunetă trăgea cu arcul dintre sprâncene. Cu el le-a vânat pe fetiţe. Acolo departe pe linia orizontului din vremea naufragiului pe balenă. Egiptenii au otrăvit vârfurile. Le-au înmuiat în discreţia dimineţii. Nu te întinde la soare. Laşi urme pe curcubeu. La soare? Poate peste tot. Ca atunci când nu m-am putut opri şi partenerul a înţeles perfect asta. Un trup va căuta alt trup în care să se înfigă. Trupul tău spre exemplu.


DOUĂ IUBIRI

A doua iubire a fost înainte de prima. Mereu îţi povestesc despre ele. Sunt importante pentru stele. Laşi totul în seama mea. Problema importanţei şi ordinea lor. Sunt importante şi pentru sora antrenată în ospicii. Ca un vis împărţit între sora antrenată în ospicii şi stele. Lunetistul trage la mijloc. În ce le uneşte.


DOI AFARĂ

Peste tot, maşina escaladează sensul firului de păr vara. Maşina o face cu uşurinţă şi mă scoate din minţi cu eleganţa sa. Aerul din timpul ploii ne-a zdruncinat. De ce m-ai sunat? Sunt departe de linia generală. De îndatoririle zilnice abătute spre vis. Lunetistul la cine oare visa cu degetul pe trăgaci? Cu siguranţă se gândea la tine şi la mâinile mele care ţin altceva acum în vizorul lunetei.


DOUĂ FRUMOASE

Sunt două foarte frumoase. Mai frumoase ca niciodată, prietenele tale chemate la comandă. Să nu uiţi că le face o deosebită plăcere. Să mă şicaneze. Să mă gâdile pe sfârc. Pe analgezice. Direct pe prinţul din visul cu baia servitorilor. Cu bentiţe colorate incluse în echipamentul obligatoriu. În aceste condiţii şi promisiuni, lunetistul mizează pe viaţa sa armonioasă.


DOUĂ TRENURI

Soarele bate neîntrerupt în acelaşi loc, ca şi cum nu ar trece prin pădurea deasă şi întunecată
trenul în care doarme îngerul traficant ce îmi aduce pizda ta.



DOUĂ SENSURI

Păsările ciripesc. Sunt senzaţiile mele din faza verde spre gri a planetei. Spune-mi te rog ce sunt ciorile. Că sunt păsări. Că ciripesc. Spune-mi toate astea. Lunetistul este adeptul tăcerii şi al liniştii. O face în grabă. Ca pe o obligaţie neplăcută. Împuşcătura se amestecă cu ciripitul în tăcere, ca într-o liniştire graţioasă a ecoului.
DOI COPII

Se zâmbeşte din înaltul narcotic al cocotierilor. Mamut nu o înţelege pe veveriţă. Nu înţelege asemănarea dintre aceasta şi monument. Şi nici veselia criminală a puiului de om nu o înţelege. Se sprijină prea mult pe stele. Pe prietenia lor. Mă sprijin pe stele? Adică ceeeeeee? Adică cuummmmmmmmm? Tu şi puiul de om?!. Niciunul nu vede puiul de stea!



DOUĂ AMINTIRI

lunetistul ratează pentru prima oară. Lunetistul ratează pentru a doua oară. Sunt cele două amintiri ale lunetistului. Unicele sale ratări.


DOUĂ NECUNOSCUTE

Cine îl strigă de pe margine? Aceasta pare să fie necunoscuta mirării. Lunetistul îi cade victimă. Nu îşi poate mişca fruntea înţepenită între cele două ratări. Omul nu poate evada din substanţă. Dar se poate plimba prin ea. Purtând peste tot amprenta diferită şi unică a celor două ratări.


DOUĂ LĂMÂI

Să te storc. Spui întorcându-te, cu zâmbetul ce îţi scoate în evidenţă perla roz şi despicată a cercelului din clitoris, spre lunetistul galben ca lămâia.


DOUĂ PUPILE

Mă văd. În imense iubiri. În limpezi catastrofe. În ochii mei melancolici.

FEATURING



feat. Ştefan Caraman


CÎTEVA POVEŞTI ROZ


Las-o Gina! Încetează cu interpretările. Nu reprezintă nimic altceva în afară de ceea ce vezi.

E doar un film porno de proastă calitate.
Eu mişc din cur şi tu stai pe spate.

Fac numai asta, cum adică fac numai asta? Totul se lasă într-o parte, nu vezi ? Titanicul se scufundă. Câmpia Maratonului. Ghilgameş. Moneda EURO. Nu te lăsa cucerită de aparenţe, de la o vreme nu mai înşală. Plăcinta cu răvaş se află pe masă, sub privirile noastre, neatinsă. Sâmburele de înţelepciune se ascunde între foile de cocă. Dar se serveşte cald şi o singură dată.

Nu cred că acela roşu din colţul gurii e sânge.
Cred mai degrabă că e libidoul unei târfe care plânge.

Ştii bine că visez. Pe măsură ce canapeaua devine tot mai roşie. Şi tu tot mai moartă. Acum câteva zile în urmă stăteam în staţie şi ascultam FALCO. Între timp lucrurile au evoluat - trebuie să vină poliţia să mă umfle. Voi scoate frigiderul din priză şi pisica din casă. Voi uda florile cu acid sulfuric şi obrajii cu lacrimi de lux. Voi închide uşa cu cheia franceză şi mă voi lăsa filmat din semiprofil faţă.

Un grup de fetiţe mă vor privi cu binoclul dintr-o camionetă.
Amuzate de o asemenea dramoletă.

Nu ştiu ce să-ţi spun, nu vreau să te impresionez dar chestia cu pisica m-a cam neliniştit şi pe mine. Bine că a venit mama şi ne-a cântat ceva la trompetă. Suna precum cântecul de adio al unor dinţi încleştaţi. Simplul fapt că îmi vorbise mi-a rezolvat crizele ontologice, fără să fie nevoie să-i dezvălui un cumplit secret. Era doar un animal, nu ştia ce i se întâmplă.

Se mira până şi pisica.
Ce mieunat coerent avea mămica.

Dar tu o să te faci fată cuminte şi nu o să-ţi mai pese niciodată de mine. Atunci va dispărea şi pastila. Întinşi în iarbă şi păscuţi de o vacă mişto.
Să nu te aştepţi să ne înţeleagă.
Vaca fericită devine bleagă


Pictorul îmi lăsase un mesaj pe uşa frigiderului: „ O femeie cu inel primit de la părinţi se uită fix la mine. Bluza ei roşie gesticulează dinspre umeri spre glezne.


S.O.S. – mă scufund!
Sunt însoţit de un gând imund.”

Fratele geamăn mă priveşte de după zid , din camera lui. Citează , „La început au fost doar un băiat, o fată şi un zid, cu lumini şi umbre; apoi a dispărut fata, apoi a dispărut şi băiatul, mai târziu a dispărut şi zidul, pe urmă luminile ... am rămas doar cu umbrele.”

Do you like it?
Oh, yah, just a little bit.

Acum gustă cu o foarfecă dintr-o atmosferă gândită special pentru festivităţi.

Acelaşi întuneric, acelaşi mister.
Zepp. cântă ceva despre o scară spre cer.

Mă gândesc că totul atârnă de o bucăţică de sfoară tăiată dintr-un ghem uriaş, legată imprudent de un muritor angajat la magazinul de suflete artizanale. În toată aceasta perioadă un singur om a câştigat la loterie premiul cel mare. Dar nu e de găsit. Se ascunde undeva, cică scrie.

„Fata cu bluză roşie mă priveşte în continuare. Îşi aşează atent părul pe umeri şi-mi zâmbeşte cu un ochi.

Ştie că se va ridica de la masă , va veni şi mă va întreba încet , la ureche,
dacă nu cumva sunt sufletul ei pereche
daca nu cumva prietenul meu cel mai bun o poate învăţa o jonglerie,
cum să mă scoată la comandă din pălărie.”
Sunt pictorul din paragraful precedent
Iar fata asta e culeasă de pe nadir_latent.


Auzise că fratele geamăn are pe perete în sufragerie un trofeu roz cu cea mai scumpă bilă vişinie de bowling din lume. Goală la mijloc şi îndreptată cu găurile spre perete. Era convinsă ca prietenul meu o va învăţa într-un final să câştige măcar un meci.
(Singura rimă găsită e cuvântul beci)
Plictisită să ştie că poate fi campioană doar la mondialele de şah . O sugestie de-a lui putea schimba situaţia. I-a spus întorcându-se, „taci.”


A venit şi s-a aşezat pe scaunul de vis-a-vis. Ca să lămurim nişte lucruri de la bun început. M-a lăsat timp de o jumătate de minut ca să privesc absent medalionul pe care îl purta între sâni chiar de când erau mici.

Nu s-a întâmplat de loc aşa cum mi-am imaginat.
Nu m-am ridicat şi nu am plecat.

Femeia nu a scos nici un sunet dar i-am răspuns totuşi la întrebare.
Ne-am mângâiat, apoi mâinile şi-au povestit toată noaptea despre această întâmplare.


Dimineaţa s-a ridicat de la masă şi m-a sărutat. Mi-a lăsat un răvaş pe nota de plată - era achitată încă dinainte, dintr-o altă viaţă.

Era scris, „ în momentul acesta prietenul tău citeşte un mesaj lăsat pe frigider.”
Afuristul Zepp. o ţinea într-una pe aia cu scara pe cer



IMPRESII 9

era cinstit până la capăt
de aceea cădea întotdeauna în plin
îşi golea încărcătorul în uter peste mine (un COLT patetic atins de prostată) sunt curios ce explicaţie îmi va da de data asta; şi dacă se va spăla pe mîini şi va transforma vinul în apă; “vei avea un copil”, va spune; “vei avea o iluzie”, îi voi răspunde; un copil cu încărcătorul plin de garoafe iese la lumină din întunericul roz al liftului; şi nimeni nu îl crede şi nimeni nu îl crede
ţinteşte pe deasupra capului şi se poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; clank

ţinea încărcătorul strâns cu ambele mîini prietenul meu şi sufeream alături de el; în scena imediat următoare încărcătorul va fi lăsat liber să zboare şi, cel mai probabil, se va lovi de faianţa din baie; “îţi fac un ceai cu apă minerală, nu pot să te văd decît în singurătatea camerei mele” şi visul unei amfetamine se împlinea precum un avort;

nu o puteam înşela nici măcar în vis; mama mea mă părăsise, şi ea îşi abandonase bărbatul pentru mine; o relaţie simplă versus altă relaţie simplă; mai scoateţi un ziar tovaraşi informaţi orbii, înlocuiţi-le cîinii; chiar dacă e vorba de cu totul alte mesaje; indicii peste indicii care nu duc nicăieri; şi peste tot şi peste toate numai creier; circumvoluţiuni osificate într-un templu păgân; ca unul care aruncă tarabele de ciudă, prieteni, de ciudă; şi la ultimul etaj, ea, ştiind despre ce e vorba; apoi am mai văzut-o o dată traversînd strada; purta o cruce mare în spinare, avea chipul senin şi cîteva rînduri de picioare; nu am mai urmărit-o cum aş fi făcut altădată dacă m-aş fi găsit în aceeaşi situaţie; a venit ea la mine; m-a devorat cu zîmbetul pe mandibule









ALTE POVESTI ROZ


Mă simţeam ca o hârtie de împachetat petarde. Fratele Geamăn îmi construia într-una stadioane „Gheorghe Hagi” şi mă punea să îmi lovesc idealul cu ristul. Credea, cu această ocazie, că mă curăţ la trup. „Extrato de canhamo sem THC”, ca să zic aşa. Şi cu toate acestea, bila galbenă nu se mai arătase la fereastră de câteva săptămâni.

Părăsită de găuri şi ea.
(sau cel puţin aşa se spunea)

Se vorbea de o eventuală răpire.
De fapt era o încercare subtilă de substituire.

Când am revăzut-o ţinea o altă bilă de bowling. Din găurile ei se revărsau zorile. Iar din lovitură îi cântau cocoşii.

Măcar de ar fi ştiut că asasinul se ascundea în altă parte.
Şi nu într-o umilă pagină de carte.

Nu mă puteam declara decât de altă părere. Şi-ţi spuneam, „ măcar de-ai înţelege legăturile infinite dintre triburile africane şi câmpiile cybernetice - dormi degeaba în cer.”

Iţi poţi alinta limba cu trupul meu.
Nici o legătură cu faptul că am devenit ateu.

Addenda : Şi vorbesc foarte serios spunându-ţi toate acestea.


Am lipit răspunsul de biletul pictorului.

Acelaşi frigider, acelaşi S.O.S. – mă scufund,
dar nici urmă de imaginaţie şi nici un gând imund.

M-am înapoiat în simulator. Tu cum îţi imaginezi că s-a întâmplat Gina?
„Cred că arbitrul s-a apropiat de boxer pentru a căuta armele albe. Uitase să-l verifice la intrare. Aşa se întâmplă mereu, în fiecare an uită să-l verifice pe cel din colţul roşu. Până când cineva o să-şi dea seama şi va organiza un atentat. Nu pare a fi posibil, dar este. Sunt aproape sigură de asta. Trebuia să mă fac poliţistă, sunt plină de calităţi...”

În fiecare dimineaţă aceleaşi momente.
Eu te întreb de una, tu îmi vorbeşti de talente.































ECSTAZY


Te aşteptam pe peron cu trandafirul de plastic în mână
trenul se auzea de departe plecînd
sângeram polipropilenă
sau poate doar gemeam
un câine lup de familie bună îmi invada somnul
strecurîndu-se prin despicătura agrafelor tale de păr
era bine
îţi citam extrase largi din Cârlova şi te mângâiam pe proteză
artificiala mea mică
cum nu făceai tu nazuri atunci cînd te sărutam pe frunte şi te rugam să îmi netezeşti
musculatura
deţineam prin această metodă toate
coordonatele sferei.

Copilul mă priveşte în timpul atacului
mă ameninţă cu suzeta surprinsă între gingii
iar eu îl cred în stare să-şi părăsească leagănul
mă plimb furişîndu-mă pe lîngă gornistul de serviciu
de departe ai spune că lupt pentru patrie.

Nu ştiu ce să mai spun despre povestea asta
s-o încep?
ce culoare avea acoperişul casei tale, Trick?
şi de ce a ars cu părinţii tăi cu tot?
vedeam toate lucrurile întîmplîndu-se în acelaşi timp
bucăţile de sticlă îmi acopereau ochii
ha, era naşpa
deschideam şampaniile pentru a sărbători victoria
împotriva inamicului public numărul unu
ajuns acum la maturitate, nu ne mai împărţea bomboane în ambalaje lucioase.

Pentru tine mi-am părăsit leaganul şi am pornit să te caut
nu concepeam să trăieşti cu altul
nici măcar cu tine
ar fi mai bine să ieşim poate pe balcon şi să încercăm să
ne revenim
tu vei sări primul.

Ar fi fost interesant să ţină discursul acesta într-o
camera antifonată
toată lumea ar fi aplaudat-o în surdină.
nu s-ar fi auzit decât culoarea roşie şi gândul că fusese totuşi doar un concert plicticos.
la final s-au dat autografe pe eşarfă.

În regulă, voi fi mai atentă
Trick mă caută cu gornişti geneticieni de ultimă generaţie
trompete cu aripi şi îngeri dezacordaţi
în camera copilăriei
printre soldăţei.

Apoi a venit copilul şi a tras apa de urechi
cu mare atenţie la execuţie
apa a făcut au.

Tata mă aşteaptă echipat
gata pentru un dezechilibru în timpul liber, gata pentru un tackling
mă plimb pe plajă la Mamaia
înghiţind visător bomboanele inamicului public numărul unu
mă împiedic de senzaţie
nu cad iar.

Am făcut deja un an de cînd aştept să mă nasc, mamă
mai mult nu îţi pot spune
am vîrsta roz şi pariez pe splendoare.


Vezi ce mică sînt?
fără tine şi acum aş fi purtat stelele în burtă
în timpul investigaţiei, moaşa mi-a zîmbit
avea în gât un omuleţ mic, mic, aşa ca mine.


Tatăl meu inversîndu-şi mănuşile
dreptatea vine fulgerător din partea stîngă a ochiului umflat
“I am a superwoman”
de cînd aştept replica asta Gi
pentru că numai acolo te-aş fi găsit,
în inflexiunile vocii materne, în pastila de ecstazy
te-ai distilat prin alte locuri şi acum te-ai
întors la fel de singură
cu faţa la mine pentru a şterge memoria tuturor
lucrurilor
rîzi, a?
o bilă galbenă de-o veselie criminală
îţi alunecă pe faţă




Gi îşi deşartă rucsacul plin cu grenade – seamănă cu nişte fructe de ananas
nu ştiu ce să mai cred
numai pentru că au venit şi mi-au oferit
visele lor
a trebuit să le povestesc

Aşează-te aici, îţi fac un ceai
cu apă minerală
să discutăm puţin despre părinţi
despre modul în care privesc ei chestia cu bila galbenă
şi despre cât de patetic devine un sevraj

Şi ce fac cu ele?
spune-mi te rog ce fac cu ele?
(le-au închis în seiful de sticlă
lîngă bagajul genetic).

De fapt mă pricep la asta
să mă sprijin pe veseliile ucigătoare.

Copilul mă ameninţa cu detonatorul
la intrarea în magazinul alimentar
în drumul nostru spre casa de marcat
am observat că cineva băuse
dintr-o sticlă după care o aşezase
la locul ei pe raft.

Pieta se structura în detaliu cînd
prietenul meu ar fi putut adormi
în tren fără să mă viseze deloc.

Această sferă mai netedă se structurează pe trei
nivele, redate fiecare în parte de cîte trei conuri
avînd centrul comun cu cel al sferei
jumătate tăcere, jumătate dezacord
pregătită să mă mintă cu toată pizda
(să-ţi fie ruşine Trick, să-ţi fie ruşine)

E bine?
e totul în ordine pe acoperişul casei tale, Trick?
să moară mă-ta?

Împreună cu fratele geamăn am descoperit neputinţa de
netăgăduit a infamiei - nu mă mai înţelegeam cu
nimeni.

Gi ştia toate melodiile pe de rost
fredona dansînd step cu o eleganţa engleză
la fiecare atingere se excita chicotind natural
în unele pauze aprindea o ţigară în altele o stingea


Ea seamănă un pic cu bunica mea din partea mamei
poartă ridurile pe aceeaşi lungime de undă şi îmi spune poveşti
pe care le cred
nu am dezvăluit nimănui această constatare întrucît
o consider un secret de familie
o cheamă
Gabi este partenera mea de trompetă
ta ta ta face ea
ta ta ta fac şi eu

Chiar dacă adversarul o umileşte, îngenunchindu-o de
data asta
ea trece cu lejeritate peste eveniment şi încearcă să-l
depăşească cu o schema nouă
6 din 49.

"La ora asta m-am îndrăgostit de amanta din tine"
şi o suspectez de secrete feminine.

Întotdeauna mi se întîmplă la fel
întotdeauna aşa şi pe dincolo
nu observam copilul decît cu cîteva secunde înainte
de a se naşte

Pe lîngă descompunerea chimică a limbajului
tot drumul am fost atenţi la zăpadă
paşii se depuneau întotdeauna în faţă

Tăceam amîndoi. Dar mai mult tu.

"nu mai am timp să revin"
îşi desface picioarele şi mă prezint stadionului
în dezechilibru

şi iar aşa şi pe dincolo mă exprim foarte clar pe
marginea chestiei
e tot mai plin de chestii pînă
la tine stare clinică stabilă

"Eşti bolnav, la ce ora vrei sa te culci?"
eu, cu ea şi cei mai vestiţi pistolari din ţinut
(nu sînt mulţi, numai doi)
tribul pare mulţumit de realizările noastre
şi încurajează dragostea în aer liber
şi oglinda în care vedem acelaşi om


ne purtam ca doi veritabili canibali
ce supravieţuiesc printr-o hărnicie de club
aveam timp de ospăţuri în menuet
devorîndu-ne mereu prada de la distanţă

îmi sugerează însă la fiecare pas
pe ce parte a trupului se află
jucăriile

între noi fie vorba, tăcerea
este apăsătoare ca o
duminică a creierului.

Hei Trick ! Where are you from ?































PESTE CINCI ANI


Peste cinci ani voi suna la uşa ta. Vei îngenunchia în faţa unui străin sau vei scoate pistolul? Când îţi voi pune mîna pe sân şi voi aştepta să aud ding dong… E vorba doar de poezia legilor fizicii. Şi de cântecul genelor. Mai multe raţuşte se vor ocupa de festin dar numai una va avea dreptul sa măcăne în cinstea ta. Va ieşi un adevărat fiasco. Ne vor pune pe lista insolvabililor şi ne vor executa silit cu cîte o teză, o paradigmă ceva; dacă ai ştii ce înseamnă asta, ai trage un foc în aer şi l-ai ucide pe loc. Lumea fără aer va fi mai frumoasă. Şi crede-mă pe cuvînt, deoarece e tot ce am…

Ştii?

Eşti pretentious dragul meu neopetrodactil. Colţii şi ghiarele nu te mai reprezintă deloc, degeaba mai cârâi. Pînă şi găinaţul tău e comic, nu vezi cum râd copii în faţă la Discovery?

Ştii?

Trick va fi un adversar pe cinste. Cu el voi împodobi bradul şi mă voi lupta pentru steluţa din vârf. Am pregătit o strategie specială – mă voi transforma în îngeraş şi îi voi pune coarne. Va sosi cu pliculeţul de heroină. Nimic nu se compară cu fericirea de a primi Crăciunul intravenos. Şi Moşul nu întârzie niciodată. Nu va trebui decât să-i ieşim în întâmpinare şi să-i crestăm craniul din care vor curge milioane de bunătăţi.

Ştii?

Îl vom aştepta pe verandă? Eu ascuns între tabloul lui Mugur Grosu şi biblioteca plină cu farfurii şi Trick în coşul cu rufele împuţite. O să-i sărim în cap şi o să-i turnăm poezii de Eminescu cu pâlnia de la ţuica lui tata. O să-i cîntăm Carmina Burana cu polonicul aşa cum am văzut la cartoon network. Ne va face cadouri în semn de recunoştinţă. Pînă la urma îl vor reprimi în goliciunea lui comună. Din reni vor face friptură iar noi vom apărea la televizor ca modele ale unei noi revoluţii.

Ştii?

Părinţii mă vor adora dacă voi ieşi învingător. Tata cu centura iar mama cu o partida de sex matinală. Ai sâni frumoşi, mami, cînd se apropie iarna; crezi că îi putem sacrifica de ignat? Crezi că vor guiţa îngroziţi şi se vor topi la focul meu mic?

Ştii?

Se vor lovi cu coatele şi cu pumnii. “Şi totuşi cum s-a ajuns aici?” vor întreba în faţa microfoanelor erecte. În urma unei simple accidentări la genunchi? Mă aflam la uşa ei aşa cum promisesem. Peste cinci ani. Peste cinci ani cu o napolitana cu ciocolată în mîna. Îţi voi pune mîna pe sân şi voi auzi ding-dong…

CÂTEVA POVESTIRI

feat. Gili Mocanu



1. Într-o zi în maxi-taxi s-a aşezat lângă mine o
fată care mânca graţios ciocolată. I-am cerut şi
eu o bucăţică şi nu a vrut să-mi dea pentru că nu
mă cunoştea.


2. Ea a început să fie deranjată de lucrurile pe
care le fac. Şi eu am început să fiu deranjat de
lucrurile pe carele face.


3. Am ieşit pe balcon să mă uit cu binoclul. Am
văzut o fată şi făcându-i cu mâna i-am zis:
„Fă-mi cu mâna!“ Ea nu mi-a făcut cu mâna.


4. Unde v-a zburat şapca domnule Lenin?
- Uite acolo…
- N-am găsit-o, domnule Lenin, dar…nu
cumva e aia din mână?


5. În cofetărie am luat o linguriţă din savarina
mea când o femeie de la altă masă mi-a zis:
Doamne, ai mâncat-o pe toată!


6. Am ieşit din toaleta discotecii. La chiuvetă
ea un poliţist care m-a întrebat: ce-ai în mână?


7. Plimbându-mă pe Ştefan cel Mare am văzut
Doi poliţişti care nu lăsau un om să plece.


8. De curând, m-am dus la ei în vizită. Mi-a
deschis ea şi m-a poftit înăuntru. El încă nu
venise. După câteva minute în care nu am spus
aproape nimic, i-am cerut o maşină electrică de
tuns părul. Am intrat în baie, lăsând uşa
deschisă şi înainte să bag aparatul în priză
m-am masturbat privindu-mă în oglindă.


9. Bărbatul cu care ne meditam la matematică
era îsurat şi avea doi copii cu care se purta
autoritar. Când ştergeam cu guma şi din
neatenţie aruncam rumeguşul pe covor,
meditatorul se enerva „soţia mea face
curat aici!“. Uneori soţia meditatorului
trecea prin sufragerie cărând ligheanul
cu rufe către balcon.
Meditatorul avea în jur de treizeci şi
cinci de ani, şi în ciuda acestui lucru
avea părul foarte subţire şi rar
pentru că se spăla foarte
des pe cap.


10. Cu ani în urmă aveam un prieten de care
eram legat prin gusturile noastre pentru un
anumit gen de muzică. Dar pentru că părinţii
noştri erau din clase sociale diferite,
într-o zi, în timp ce mă studiam în marea lui
oglindă din hol, mama lui mi-a spus:
„te rog să îţi răreşti vizitele“.


11.După ce am intrat în apartament, mi-am
scos haina şi m-am descălţat. La mine în
cameră m-am dezbrăcat în pielea goală, am pus
muzica mea preferată şi am început să dansez
gândindu-mă la chestii artistice.


12. Mi-am vizitat un prieten. După câteva ore în
care am vorbit chestii comune i-am spus: „hai să
ne dezbrăcăm“. După ce ne-am dezbrăcat ne-am
lungit pe jos şi fiecare a început să se gândească
la ale sale.


13. Într-o zi, la ora de literatură română
discutam despre Eminescu. La un moment dat,
ne-am oprit cu toţii, pentru că profesorul nostru
a început să vorbească în engleză.

NINONINO

NINONINO


Când era poliţia în spate ninonino
manule dă-mi împrumut un milion de dolari
pentru un an de zile şi ai parte cum ar veni vreo
douăzeci la sută adică vreun milion douăsute
şi-ţi las amanet un vapor un an de zile
Toată lumea de la el din clasă ştia că luca stă
într-o super vilă super ciumec el, ta-su e atâta,
el ta-su se înţelege şi vine unu care-l ştia pe
luca din altă parte care nu avea treabă cu clasa
lui şi nu ştiu cum a fost discuţia da ideea era că
luca după ce a fost o discuţie pula mea a zis acela
de la el din clasă că luca e ciumec că are
supervila ce super vilă mă? Ce super vilă că stă
ca mine-n bloc dintr-aia penală când era poliţia
în spate ninonino când zicea ca i-a luat ta-su şi
are vreo cinci opel tigra şi vrea să vândă patru şi
să rămână cu una şi i-a luat-o ta-su că s-a certat
cu noi ţie ce ţi-a zis filipescu cu razboinicii
ninja s-a dus el la iarbă verde cu părinţii juca
pase cu ta-su şi din copaci hăt patru luptători
ninja a apărut un duh: ce cauţi pe aici
războinicule am venit să mă lupt şi leo ne-a
îmbârligat că unchi-su are o vilă la munte şi o
dată a fost în vacanţă la el acela cu formă de
statuie când prindea vipere când era poliţia în
spate ninonino şi a strigat acela trezeşte-te dracu
spurcăciune că acum vine puffy şi te ridică la
cer şi să vezi tu atunci când nu o să mai faci faţă
cum o să faci spate
Dar de fapt ce dracu vorbi, noi aici băieşi că
m-am cam matolit.

POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTEŞTE

du-te fa si te spala“ îmi zicea mamica “c-o sa ne umpli de boli” si tatutu venea beat în fiecare noapte si-l batea pe frati-miu pentru ca nu adormea la timp si eu aveam saispe’ jumate, de, de unde sa stiu, într-o noapte era chiar sa ma sufoc pent’ ca nici macar nu ma lasa sa ma trezesc si ma lua asa din somn, si m-am trezit cu ditamai darabaua îndesata pe gît si-am vomitat si atunci mi-a zis taticu, “fa tu esti mai proasta decît curva de mata”, de, eu aveam saispe jumate si nici nu stiam si dupa aia n-am mai putut sa dorm pent’ca mirosea a ciapa si a borîtura si ciarceafurile erau ude de transpiratia lu’ tatutu care muncise toata ziua sa ne puna noua o pîine pe masa, asa zicea, pent’ca de cînd se nascuse ala mic nu mai ne ajungeam cu niciunele si atunci mi-a zis mamica sa ma duc si eu sa caut ceva de munca ca cu scoala oricum nu ma mai primea de cînd m-a prins directoru cu portarul în veceu si asa am ajuns la Bibi care avea fete multe si frumoase si i-a zis lu mamica ca-i da doua sute de parai daca ma lasa sa muncesc la el si mamica a fost de acord, numa sa vin dimineata cînd termin sa dorm acasa ca ea numai poate si tatutu este si el barbat de! asa zicea mamica si dadea din cap ca numa Dumnezeu stie prin cîte a trecut ea de cînd a dat-o afara de la fabrica, ca directorul a adus pe una mai tînara în locu ei dupa ce o…. si rîdea stii tu zicea mamica aproape patru ani dar acum se saturase si zicea ca nu mai da randament sau ceva de genu asta si ca este nevoie de forta de munca, de vîna tanara si tatutu s-a îmbatat rau, praf s-a facut de nervi si-a batut-o s-a zis ce fa si ala s-a saturat de tine? si s-a dus acolo si i-a spus lu’ domn director ca el stia tot si s-a rugat sa n-o dea afara ca asa femeie afurisita n-o sa mai gaseasca el prea curînd, da acu, mamica nu mai poate si are scurgeri tot mai des si miroase tare rau ca nici nu putem sa stam la masa cu ea si eu plîng ca nici ala mic n-o mai suporta si trebuie sa am grija si de el da acu nu mai pot pent’ca nu mai am timp de cînd cu Bibi, de, aveam saispe’ jumate si voiam si eu sa cunosc lumea ca de cînd cu frate-miu ala mai mare pe care l-au internat si l-au uitat acolo toti ziceau “uite, aia-i sora lu ‘ Dili” si fugeau de mine de parca eram ciumata si copii la scoala ma scuipau si ma bateau, spuneau ca asta este pentru ce le-a facut frate-miu ala mai mare pîna m-a prins directoru cu portaru în veceu si m-a dat afara pentru ca el nu are nevoie de o curva care sa-i strice lui scoala, asa zicea, si mamica m-a dus la Bibi atunci si tatutu a baut toti banii pe care-i luase mamica si tot nu au facut nimic si atunci au vîndut casa pe care o aveam de la bunicu care a fost profesor cu facultate si de-aia l-au primit pe taticu la posta ca era baiatu lu’ nea Nae, om învatat, de, cu relatii, da dupa ce a murit bunicu si tatutu s-a tot dus beat la munca l-au dat afara si apoi a mai fost si treaba cu mosu’ ala si cu plîngerea lui care zicea ca tatutu ii furase banii de pensie dupa ce îl pusese sa semneze si atunci a fost cînd tatutu nu a venit acasa patru zile de l-a gasit mamica beat mort în Tabacariei si se umflase si vomita sînge, dar tatutu om puternic a scapat si nici nu l-au tinut mult la spital atunci s-a îmbolnavit mamica si spunea ca numai din cauza lui, ca ce daca mai faceau un copil, s-asa ala mare este acolo unde este si pe ea nu o mai intereseaza, ca vrea si ea sa aibe un sprijin la batranete, ca cu curva aia de fita si cu fitu ala care a început sa semene cu tine sigur o sa ma manînce viermii în casa, asa zice si eu plîng, cum am plîns si atunci cînd m-a batut Bibi prima data cînd am plecat cu baiatu ala frumos si am lipsit doua nopti, si tatutu m-a batut atunci da eu nu stiam ca nu am voie si am jurat pe ochii lu mamica si m-am rugat la Fecioara sa nu mai dea si dupa ce s-a oprit Bibi mi-a zis sa vin peste cîteva zile cînd ma fac bine ca el nu ma tine toata ziua pe mîncare si bautura fara sa fac nimic si eu plîngeam si am fugit acasa si atunci m-a luat tatutu în primire si eu juram ca il iubesc pe Claudiu, si ce fa ala este mai coios, las ca-ti arat eu tie pula, asa zicea tatutu si-mi cara pumni si picioare în burta pîna cînd am lesinat si nici atunci nu m-a lasat a început sa-si îndese darabaua în gura mea si eu scuipam sînge si atunci m-a batut mai tare, ai ajuns ca proasta aia de mata zicea, toata viata au frecat-o toti pe unde au vrut s-acum pute ca un hoit de-ti vine sa borasti si eu am vrut sa fug la Claudiu dar m-au prins si el nu a mai venit dupa mine asa cum a promis si m-a prins iarna acolo la Bibi si era frig pent’ca doar ei stateau în camera aia din fund unde era cald, pe noi ne tinea în camerele din fata si eram vreo zece fete care ne plîngeam de mila si Bibi nu trebuia sa auda ca ne batea altfel futu-va muma-n cur de tîrfe ordinare asa zicea si începea sa ne care pumni eu muncesc toata ziua pentru voi si voi tot faceti gît? nu mai gasiti voi asa baiat ca mine s-a batut-o pe Carmen în seara aia si a venit politia si ne-a luat pe toate sa ne vaccineze si eu nu stiam si mi-am suflecat mîneca si ei au început sa rîda suge fa, numai trage de timp asa zicea domnu’ politist, fara dinti fa, fara dinti si mi-a dat cu pumnu-n cap si eu l-am muscat de durere si tatutu a rîs cînd a auzit ce fa, nu te-am învatat? degeaba ai crescut sub acoperisu’ meu si rîdea si m-a tinut în curte toata dimineata de-am crezut ca mor de frig si mi-a zis ca nu intru în casa pîna nu sparg toate lemnele si eu l-am ascultat toata viata pe tatutu da acum era prea frig si nu-mi simteam mîinile s-am fugit la tanti Ana care a vrut sa cheme politia cînd m-a vazut în halul ala da a venit mamica dupa mine sa va spalati pe cap cu familia voastra nenorocita zicea tanti Ana si mama nici nu voia sa auda, ma tîra dupa ea si eu nu-mi mai simteam picioarele si m-a dus direct la Bibi ca sa nu ma omoare nebunu spunea si nu m-am dus acasa mai multe zile, mamica venea si-mi aducea mîncare pe ascuns si zicea ca tatutu parca era turbat si mie îmi era mila de el si ma simteam vinovata s-am vrut sa fug dar îmi era frica de celelalte fete sa nu ma spuna pent’ca Bibi era plecat sa aduca niste fete din Targu’ Mures, acolo erau mai ieftine si unele veneau chiar pe degeaba ca oricum nu aveau bani de mîncare sau de alte alea si Bibi era foarte dragut la început si peste cîteva zile el tot nu s-a întors si atunci s-au gîndit ca trebuie sa se fi întamplat ceva cu el si au mai plecat doi baieti sa-l caute pen’ca la politie nu puteau sa mearga si au lipsit si ei mai multe saptamîni, au dat telefon de cîteva ori dar noua nu ne-au spus nimic, doar susoteau pe la colturi si în camera din fund si atunci Mirela care era sefa noastra a spus ca sigur s-a întîmplat ceva, ca nu trebuia sa plece singur în tara ca avea multi dusmani si cînd l-au adus noi am plîns, desi acum nu prea stiu de ce dar arata ca un copil avortat, stiu eu cum arata astia de cînd am fost cu fratele lu’ Bibi care ne-a luat dupa aia la el, la doctor ca ramasesem grea si tatutu a spus ca mai bine ma omoara decît sa aduc pe lume alta secatura, asa arata Bibi ca niste bucati de carne si mirosea tare rau desi era iarna si statuse înghetat, mirosea a porc pîrlit da cel mai tare a plîns Mirela care zicea ca ea ce-o sa faca, ca este destul de batrîna si sigur n-o s-o vrea nimeni sa munceasca în alta parte si cred ca-l iubea c-au gasit-o si pe ea peste doua saptamîni atîrnata în camera din fata cu limba iesita printre dintii ei cariati si-au dus-o la spital si noi nu am mai vazut-o de atunci, în iarna aia nu am mai muncit ca domnu’ doctor a spus ca nu am voie o luna si m-au trimis acasa da’ n-am stat decît vreo doua saptamîni ca ne descurcam tot mai greu si mamica m-a trimis înapoi s-aduc bani ca nici taticu nu mai muncea si statea în pat toata ziua cu sticla de rachiu si scuipa verde într-un ligean da’ noroc ca era martie deja si începuse sa se mai încalzeasca si ne mergea mai bine, aveam clienti mai multi da’ oricum nu era ca vara ziceau fetele cînd vin strainii si studentii care în sesiune nu au timp asa ca vin la noi si ele deja ajunsesera sa-i cunoasca cam pe toti pen’ca rar se întîmpla sa vina cîte unu nou si fiecare avea fata lui si ele stiau cam tot ce le place si ziceau ca astia sunt cei mai perversi da si cei mai curati si nu le miroase chiar daca nu platesc la fel de bine ca strainii da’ trebuie sa fiu atenta cu ei ca vorbesc frumos si sa nu patesc ca Magda, fata de anu trecut care s-a îndragostit de unu si nu-i mai lua bani si a aflat Bibi, Dumnezeu sa-l ierte, si a batut-o pîna a ramas lata si-au dus-o la spital a cazut pe scari asa au zis si ea a murit acolo dupa ce si-a înghitit limba într-o noapte cînd asistenta dormea si nu a auzit nimeni nimic chiar daca erau mai multe fete în camera da eu nu-mi faceam griji, de, aveam saispe’ jumate si il iubeam pe Claudiu care nu a mai venit da’ eu il asteptam înca si plîngeam cîteodata noaptea si de cîte ori venea cîte un client ma rugam sa fie el si ma ascundeam în spatele fetelor cînd ne scoteau la ales pîna cînd au început sa-mi dea tot mai putini bani si de cîte ori veneam acasa tatutu ma batea si mai tare si mamica plîngea de foame cred pen’ca toti banii se duceau pe bautura si ei se plîngeau ce-ti pasa tie fa, tu manînci la aia dar noi? uite în ce hal ne-ai adus cu lenea ta curva dracului sa vad unde o sa te duci cînd nu o sa mai fim noi fa, ce-o sa te faci atunci, asa zicea mamica si plîngea, ca numai tu o sa ma bagi în mormînt si eu nici macar sa plîng nu mai puteam de oboseala si voiam doar sa dorm da tatutu avea chef tot mai des în ultimul timp si nu ma lasa si atunci am început sa ma ascund în magazie unde am gasit Biblia lu’ bunica si am dormit acolo cîteva saptamîni pîna m-a gasit tatutu asa dormind cu Domnu nostru Isus lînga mine si a rîs si a început sa strige la mamica, vino fa femeie sa vezi ce face proasta asta a ta, acum crede ca asta o sa-i dea de mîncare, da’ mamica, femeie cu frica lu’ Dumnezeu s-a închinat si mi-a luat cartea ca cica aia nu-i pentru curve ci numai pentru oameni cu sufletu’ curat si-n ziua aia a venit Claudiu da’ nu m-a recunoscut si a luat-o pe Carmen fata cea noua s-atunci parca mi s-a rupt inima în mine si n-am mai putut sa manînc cîteva zile si n-am mai dormit si nici sa muncesc nu mai puteam pentru ca începeam sa plîng si spuneau ca nu au platit sa ma auda pe mine bocind sau cum îmi trag mucii si se plîngeau la Elvis fratele lu’ Bibi ca blonda nu mai vrea sa-si faca traba cum trbuie, ca si-a luat-o-n cap asa ziceau si atunci m-au luat si m-au dus în Piata Ovidiu si m-au vîndut lu’ nea Birol care oricum avea nevoie de mai multe fete pe timpu’ verii si ei oricum aveau prea multe si nu mai aveau cum sa ne tina pe toate si nea Birol a spus ca ma ia la el dar trebuie sa ma încerce întîi sa vada daca sunt rezistenta, cinci luni am stat la nea’ Birol care nu prea ma lasa sa ma duc acasa si mamica se prapadea deja, nu mai putea sa se ridice din pat si eu îi trimiteam bani printr-un copil din cartier care venea des pe la mine si-l primeam în camera aia plina de zdrente si ziare vechi în care erau doar patru saltele aruncate pe jos si alea ca vai de ele de ne pisam pe noi de frig iarna, si-un lighean în care ne spalam toate patru cîte stateam acolo si fetele au fost dragute la început si s-au purtat frumos da’ eu aveam mai multi clienti ca eram mai proaspata, asa ziceau si ele au început sa vorbeasca urît despre mine si sa-mi fure banii pe care eu voiam sa-i trimit lu’ mamica care a murit în vara aia si am avut voie sa ma duc trei zile acasa si nu era mai nimeni în afara de tatutu si tanti Ana si eu am plîns-o pe mamica care era asa frumoasa asezata acolo în pat si am vrut s-o sarut dar mirosea prea tare ca tatutu nu mai venise acasa de multe zile si ea murise si statuse asa si se umflase si umpluse casa de sînge pentru ca se rupsese ceva în ea si nu a mai putut sa se ridice de jos si toti vecinii au spus ca a murit ca o nenorocita, asa cum a trait si nimeni nu a venit la priveghi doar eu cu tatutu care s-a îmbatat si m-a pus sa ma dezbrac ca daca nu ma omoara, asa zicea ca oricum nu sunt fata lui ca cine stie cu cine s-a futut proasta asta de mata de ai iesit asa o jegoasa, si de acum n-am decît sa ma fac bors zicea ca pe el nu il mai intereseaza si mamica parca dormea asa desi era umflata eu o iubeam si tot mi se parea frumoasa si n-am vrut sa ma dezbrac si atunci m-a scos de par afara în curte si m-a batut cu lantu de la cîine si tanti Ana a chemat politia ca asa ceva nu se poate zicea, ca dupa ce a bagat-o pe biata mama în mormînt acum se leaga de copilul asta pe care l-a nenorocit oricum si politia a venit si l-a luat pe tatutu si eu am plîns ca-l iubeam si stiam ca trebuie sa aibe el un motiv ca doar nu ma batea degeaba si m-au întrebat multe si eu le-am povestit tot si tatutu spunea sa tac din gura si ca nu este adevarat ca sunt o mincinoasa ordinara si ca nici macar nu sunt fata lui si atunci am ramas doar cu tanti Ana care nu m-a mai lasat sa ma duc la Nea Birol si a spus ca are ea grija de mine, asta a fost vara trecuta si am stat ceva la tanti Ana si au venit de mai multe ori dupa mine da’ tanti Ana le-a spus ca nu ma cunoaste si nici nu ma lasa sa ies afara ca sa nu ma vada cineva si eu mai ieseam noaptea la poarta dupa ce se culca ea si atunci l-am vazut pe Claudiu într-o noapte si am iesit tot mai des dupa aia da el nu a mai trecut pe acolo si un baiat i-a spus lu’ nea Birol ca m-a vazut si au venit într-o noapte si au dat buzna în casa si-au lovit-o pe tanti Ana cu capu’ de calorifer si pe mine m-au legat si m-au bagat într-un sac de plastic si nu mai vedeam nimic doar simteam din cînd în cînd cum ma loveau cu ceva greu si nici macar nu puteam sa tip de durere ca aveam gura plina de sînge, la fiecare lovitura mi se umplea gura de sînge si simteam cum ma înec si deodata nu m-a mai durut nimic si-am lesinat, doctorii au spus ca m-a adus aici un sofer de tir care m-ar fi gasit într-un sant aproape de un refugiu, dincolo de Ovidiu si pierdusem mult sînge aproape ca nici nu mai respiram si este atît de multa lumina în camera asta de spital si asistentele sunt asa de bune ca macar acum sa se poarte cineva frumos cu mine zic ele dar eu nu sunt suparata nici pe mamica si nici pe tatutu si este atîta alb aici aproape ca…aproap…. apr….