CER CER (2002)

"what the fuckare we doing out herein the middle of thedesert?"

În dimineaţa aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliştii strânşi la poalele dealului dormeau cu braţele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice şi câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenuşii ce-i priveau ca pe nişte oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-şi ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc şi atunci singura ce părea că mai trăieşte era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniştea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu ştiau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume. Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai ştiau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranţă ce acum părea absurdă , sucombase în faţa unei somnolenţe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată şi tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe nişte fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie şi neînţelegere. Se adunară cu toţii în jurul lui striviţi de un sentiment de vinovăţie criminală căruia în zadar se luptau să-i facă faţă. Ştiau că nu puteau merge şi ei mai departe şi primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aştepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoşat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toţi. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească şi să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferinţa umerilor. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăşte un şuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii şi ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji şi de acolo pe genunchii nervoşi. Nu ştia dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust aşa părea să fie. Cerul cobora şi-l strivea sub nesfârşitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanţă cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuşi. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuşi să dispară şi el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-şi privirea de trupurile lor. Erau obosiţi, călătoria le sleise puterile şi nu vroiau decât să doarmă, să doarmă şi să aştepte cuprinşi de amorţire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens şi vâscos şi nici o umbră nu-i supravieţuia. Dimineaţa păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din faţa îşi înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze şi se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată şi rece. Le era frig şi foame. Îi durea ceva şi nu puteau spune cu precizie ce. Păsările îşi încurcau ghearele în părul lor. Erau prinşi sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roşu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocaţi fără voia lor. Zilele îşi pierdeau şirul şi din rana aceea palidă nu ieşea nici ţipenie de om. Nici o speranţă că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceaţă densă şi gelatinoasă prin care nu reuşeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă şi neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ţinea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alţii, gândul la cei ce-i aşteptau să se întoarcă acasă. Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spaţiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creştetele, obligându-i să-şi plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece şi neîncăpătoare. Dimineţile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviţi cu invidie de cei înalţi. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le şi ultima speranţă. La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agăţau cu mâinile de cer şi strigau "vrem să rupem cu dinţii carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie şi putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoşa din acoperişul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învăţat rând pe rând să-şi recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale şi spermă. Pământul se comporta ca o amantă.Seara se strângeau în jurul biciletelor şi tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulţumeau să învelească pământul cu oasele acelea uşoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnaţi, oferindu-şi unul altuia trupul infometat de iubire. Îşi astâmpărau foamea rupând bucăţi mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroşea dinţii, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năştea câte o nouă dimineaţă. Ele însemnau căldură şi lumină. Acestea nu trăiau însă mult şi o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spaţiu. Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbuşindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce ameninţa să-i înghită pe toţi. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu ştiură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistenţa. Erau sătui de aşteptare.Urcară tăcuţi şi îngânduraţi fără să privească înapoi. Ajunşi la marginea hăului îşi culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în faţa lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald şi bine. Lumina îi ameţea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puţini îşi mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră şi deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai uşoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanşa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduţi spre bila aceea galbena într-o dimineaţă permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-şi mai făcea simţită prezenţa. Dealurile parcă dormeau visându-şi singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci şi una de dimineţi.