DECIZIA (2002)

"dacă eu îi voi iubi, mă vor iubi şi ei şi mă vor ucide"

Este o dupăamiază de vară. Soarele coboară din cer şi se apropie de pământ. Ultimele raze zvâcnesc sub pielea elastică a aerului fierbinte, căutând cu disperare o crăpătură prin care să tâşnească peste şoseaua ce se întinde în faţa mea. Mă întorc acasă, acolo unde păsărelele ciripesc. Pe măsură ce mă apropii, nerăbdarea îmi sporeşte dilatându-se la maxim. În interiorul ei, dorul de cele dragi, de părinţi, de fraţi şi surori, de livezile de meri şi de lacul ce îşi împrumută culoarea şi adâncimea cerului, creşte enorm, devenind neîncăpător. Apăs pe acceleraţie până la fund. Cu mâna dreaptă pipăi după servieta cu bani pentru a mă asigura că se află încă acolo, deşi stiu că nu poate fi altfel. Nu îmi desprind nici o clipă ochii de la drumul cel drept. De la drumul din faţa mea. Pentru prima dată după mulţi ani de jafuri şi înşelătorii, de crime, violuri şi răpiri, mă simt în siguranţă. Pe bancheta din dreapta se află servieta cu bani. Pe servieta cu bani se află pistolul. În faţă planeta pământ. Mă uit la planeta pământ. Planeta pământ se uită la mine. Mâna pipăie iar. După pistol de această dată. Este încărcat cu piedica pusă. Totul este în ordine. Soarele răsare. Oamenii încă există. Soarele apune. Luna răsare împreună cu suita sa de stele. Oamenii încă există. Nici un motiv de îngrijorare. Şoseaua curge pe sub mine trăgând asfinţitul după ea. Şi tot aşa, stânga-dreapta, stânga-dreapta până când radio-casetofonul pierde semnalul sonor. Până când de după colţ, maşina poliţiei cu sirena aprinsă tâşneşte ca sângele dintr-o rană pe care o credeam deja cicatrizată. Se lansează în urmărire. Pistoalele se folosesc de noi ca să-şi mărturisească dragostea unul faţă de celălalt. Mă scufund în scaunul protejat cu placă de plumb pentru astfel de situaţii. Trag şi eu în cel care trage. Capul poliţistului se sparge ca un pepene aruncat de la etajul zece. Nici mai mult nici mai puţin. Miezul i se împrăştie peste tot. Pe lunetă, pe parbriz. Poate şi peste cer. Peste colegul său de la volan, murdărindu-l de sânge. Dacă se poate murdări cu aşa ceva. Acesta nu cedează şi continuuă urmărirea. Poate că o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz. Cine ştie. Poate. Pistoalele îşi caută privirile, admirându-se de la distanţă. Şi tot de la distanţă îşi trimit prin aer săruturi strivitoare. Dureroase. Irezistibile. De nesuportat. Săruturi ce le conduc spre nebunie, spre sinucidere. Începe să îmi tremure în mână şi nu îl mai pot controla. Se aruncă atins de sărutul orgasmic al celuilalt prin geamul lateral umplându-mă de cioburi din cap până în picioare. Viteza mi se montează în burtă cu putere. Mă lipeşte de scaun. Alunec pe panta speranţei. Şoseaua se îngustează imediat după curbă, aproape de casă. La câteva sute de metri în faţa mea un dalmaţian doarme întins pe mijlocul şoselei. Îl recunosc după pata neagră ce îi inveleşte jumătatea dreaptă a capului. Este tot ce a mai rămas din căţelul ce îmi spăla picioarele de praful copilăriei cu limba sa roz. Trupul său matur acum, se întinde pe toată lăţimea şoselei, blocându-mi trecerea. Claxonez. Fără nici un rezultat. Dalmaţianul rămâne nemişcat în faţa maşini mele ce se îndreaptă spre el neagră şi ucigaşă. Din spate ameninţarea îşi face simţită prezenţa. Mă gândesc să-l ocolesc dar nu am pe unde. Viaţa mea este ameninţată de viaţa lui. Şi invers. Unul dintre noi trebuie să moară. Unul dintre noi trebuie să se predea. El, câinele credincios sau eu criminalul în serie.
În ultimul moment mă hotărăsc să frânez. Mă opresc cu roata din faţă chiar lângă capul câinelui ce doarme în continuare liniştit pe mijlocul şoselei. El mă visează întorcându-mă acasă desculţ din călătoriile neobosite ale copilăriei. Din livezi. De pe marginea lacului. Sau poate că nu. Poate este pierdut doar într-un somn trist fără vise. Cine ştie. Este bătrân şi singur iar scârţâitul roţilor nu îi mai penetrează auzul. Poate nu chiar atât de bătrân încât să nu se bucure văzându-mă.Cobor din maşină şi mă apropii de el, gata să mă predau într-o mângâiere. Dar el nu mă simte şi tristeţea mă cuprinde văzându-l cum doarme aşa cu botul lui negru aşezat pe o labă, cu nările învolburate de respiraţie, singura ce i-a rămas încă tânără. Soarele i se strecoară printre petele negre. Printre firele de blană. Sirena se aude din ce în ce mai aproape. Maşina poliţiei intră în curbă cu o viteză de mii de kilometri pe oră. Totul se întâmplă într-o clipă sub privirea mea paralizată între maşina poliţiei, maşina mea şi câine. Şoferul se sperie. Frânează brusc trăgând de volan spre stânga. Spre dreapta. Şi iar spre stânga. Încearcă să evite impactul. Dar şoseaua este mult prea îngustă, viteza prea mare şi distanţa dintre maşina mea, parcată cu roata lângă botul dalmaţianului, şi maşina poliţiei aproape inexistentă. Este mult prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Impactul este violent. Necruţător. Maşina mea este aruncată în faţă, trecând cu roata peste capul câinelui. Visele i se împrăştie în toate părţile. Albe şi cenuşii. Rămân suspendate pentru o clipă în aer după care se prăbuşesc cu zgomot într-o linişte de ciment. Limba roz îi răbufneşte printre dinţi. Sângele roşu şi cald al câinelui curge din capul alb-negru al câinelui. Prin gura câinelui. Prin nările câinelui. Peste asfaltul gri şi rece al şoselei. Mă uit în ochii lui adânci ca nişte oglinzi, îl văd pe el, pe poliţist cu pistolul îndreptat spre mine, apăsând pe trăgaci şi abia acum înţeleg şi plânsul îmi tâşneşte prin păr de fericire.

CER CER (2002)

"what the fuckare we doing out herein the middle of thedesert?"

În dimineaţa aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliştii strânşi la poalele dealului dormeau cu braţele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice şi câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenuşii ce-i priveau ca pe nişte oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-şi ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc şi atunci singura ce părea că mai trăieşte era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniştea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu ştiau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume. Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai ştiau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranţă ce acum părea absurdă , sucombase în faţa unei somnolenţe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată şi tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe nişte fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie şi neînţelegere. Se adunară cu toţii în jurul lui striviţi de un sentiment de vinovăţie criminală căruia în zadar se luptau să-i facă faţă. Ştiau că nu puteau merge şi ei mai departe şi primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aştepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoşat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toţi. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească şi să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferinţa umerilor. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăşte un şuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii şi ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji şi de acolo pe genunchii nervoşi. Nu ştia dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust aşa părea să fie. Cerul cobora şi-l strivea sub nesfârşitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanţă cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuşi. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuşi să dispară şi el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-şi privirea de trupurile lor. Erau obosiţi, călătoria le sleise puterile şi nu vroiau decât să doarmă, să doarmă şi să aştepte cuprinşi de amorţire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens şi vâscos şi nici o umbră nu-i supravieţuia. Dimineaţa păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din faţa îşi înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze şi se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată şi rece. Le era frig şi foame. Îi durea ceva şi nu puteau spune cu precizie ce. Păsările îşi încurcau ghearele în părul lor. Erau prinşi sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roşu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocaţi fără voia lor. Zilele îşi pierdeau şirul şi din rana aceea palidă nu ieşea nici ţipenie de om. Nici o speranţă că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceaţă densă şi gelatinoasă prin care nu reuşeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă şi neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ţinea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alţii, gândul la cei ce-i aşteptau să se întoarcă acasă. Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spaţiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creştetele, obligându-i să-şi plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece şi neîncăpătoare. Dimineţile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviţi cu invidie de cei înalţi. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le şi ultima speranţă. La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agăţau cu mâinile de cer şi strigau "vrem să rupem cu dinţii carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie şi putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoşa din acoperişul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învăţat rând pe rând să-şi recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale şi spermă. Pământul se comporta ca o amantă.Seara se strângeau în jurul biciletelor şi tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulţumeau să învelească pământul cu oasele acelea uşoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnaţi, oferindu-şi unul altuia trupul infometat de iubire. Îşi astâmpărau foamea rupând bucăţi mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroşea dinţii, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năştea câte o nouă dimineaţă. Ele însemnau căldură şi lumină. Acestea nu trăiau însă mult şi o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spaţiu. Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbuşindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce ameninţa să-i înghită pe toţi. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu ştiură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistenţa. Erau sătui de aşteptare.Urcară tăcuţi şi îngânduraţi fără să privească înapoi. Ajunşi la marginea hăului îşi culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în faţa lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald şi bine. Lumina îi ameţea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puţini îşi mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră şi deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai uşoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanşa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduţi spre bila aceea galbena într-o dimineaţă permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-şi mai făcea simţită prezenţa. Dealurile parcă dormeau visându-şi singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci şi una de dimineţi.

CREIONUL NEGRU

(scurt metraj)

Peisaj cu dealuri frumoase. Dealuri verzi cât se poate vedea în zare cu ochiul liber. Imaginea trece de primul deal. Trece şi de al doilea.

În valea dintre al doilea şi al treilea deal se vede de sus o armată. Soldaţii sunt îmbrăcaiţ în uniforme verzi ca iarba. Cu greu li se distinge forma. La început se văd doar capetele plutind parcă singure în aer. Mii de capete de soldaţi purtând căşti de război. Fiecare dintre ei ţine în mână câte o mitralieră de asalt cu baionetă. Imaginea coboară la nivelul pământului.
Din cauza uniformelor de culoarea ierbii armata seamănă mai mult cu o mulţime de capete, acoperite de căşti militare, capete înfipte în baionetele puştilor mitralieră ca în nişte pari. Numai capul soldatului din faţa armatei pluteşte în aer fără a fi sprijinit în baionetă. Este capul generalului. Capul generalului se vede numai din spate. Nu i se vede faţa. Se vede doar o mână gesticulând deasupra capului generalului.

Generalul:

Suntem stăpânii pământului. Cei ce nu se vor supune vor învăţa pe pielea lor ce înseamnă mânia noastră. Supunere sau moarte!!!!!!!

Armata de capete începe să se mişte ca nişte valuri între cele două dealuri.

Armata:

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

În timp ce armata urlă dezlănţuită soldaţilor li se văd dinţii şi armata arată ca nişte valuri verzi cu dinţi umani în loc de spumă, pe creastă. În aceste condiţii, armata seamănă cu marea în furtună. O mare cu valuri verzi care se mişcă în ritmul căştilor de război ce aparţin soldaţilor. O mare cu valuri spumegând ca niste guri pline de dinţi gata să devoreze orice le iese în cale.

Generalul:

Aţi fost alături de mine până acum. Am ajuns atât de departe. Mai departe de atât nu avem unde ajunge. Aceasta este ultima noastră bătălie şi apoi oriunde vom fi, vom fi acasă! Cine este cu mine?

Armata:

Aaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaa!!!!

Generalul ( ridicând mâna deasupra capului plutitor):

După mine înainteeeeeeeeeeee!!!!

Armata începe să se agite din ce în ce mai tare punându-se în mişcare. Soldaţii se mişcă ca un corp comun, ca o masă compactă ce urcă rapid dealul din faţa lor şi ajung în valea dintre primul şi al doilea deal. Încă nu li se văd trupurile. Ele parcă nici nu ar exista datorită camuflajului perfect. Se vede numai un pătrat enorm plin de căşti militare aliniate perfect care traversează dealul. Şi gurile urlând.

Peisaj cu dealuri la fel de frumoase ca în prima scenă. Pe al doilea deal se vede clădirea unei şcoli. O clădire impunătoare. Clădirea unei şcoli cu tradiţie.
Pe culoarul şcolii un om de serviciu aleargă disperat ţinându-se cu mâinile de cap. Chipul lui exprimă groaza. Omul de serviciu parcurge în fugă culoarul lung şi dă buzna în clasa de la capătul acestuia. În clasă sunt cincizeci de copii aşezaţi în bănci împreună cu profesorul. Profesorul este întors cu spatele la copii în momentul în care omul de serviciu intră brusc în clasă, scriind ceva cu creta albă pe tabla neagră. Copii sunt îmbrăcaţi în uniforme. Au cămăşi albe. Băieţii poartă pantaloni negri iar fetiţele fuste. Atât fetiţele cât şi baieţii au caietele deschise în faţă. Paginile unora sunt albe. Paginile altora sunt scrise doar pe jumătate sau mai puţin. În schimb toţi ţin în mână câte un creion negru cu o lungime de aproximativ 20 de cm. Creionul negru este scos în evidenţă de fundalul alb imaculat al cămăşilor albe.

Omul de serviciu urlă cu vocea precipitată:

Suntem atacaţi! Suntem atacaţi!

Profesorul se întoarce cu faţa spre omul de serviciu. În spatele lui pe tabla neagră este scris cu cretă albă şi subliniat: a pierde. Sub verb scrie: eu pierd, tu pierzi, el pierde, ea pierde, noi pierdem, voi pier. Profesorul pune creta pe catedră. Pumnii copiilor strâng cu putere creioanele. Creioanele încep să tremure din cauza strânsorii puternice. Pe fondul alb al cămăşilor se văd o mulţime de creioane negre tremurând. Profesorul se îndreaptă cu paşi repezi spre fereastră şi o deschide. În zare se văd dealurile verzi şi liniştite. Liniştea este însă tulburată de marea de capete cu dinţii încleştaţi, capete acoperite cu căşti, capete care scot un zgomot înfiorător pe măsură ce trec deal după deal. Profesorul se întoarce spre copii. Copiii ţin în continuare creioanele în pumni. Copii se ridică în picioare şi încep să fugă dezordonat spre uşa clasei ţinând creioanele în mâini. Năvălesc pe holul şcolii ca şi cum ar fi sunat clopoţelul care anunţă recreaţia. Toţi copiii ies pe uşa ce dă în faţa şcolii. În faţa şcolii se află aliniaţi deja câteva sute de copii purtând aceeaşi uniformă. Fiecare copil ţine strâns în pumn un creion negru cu vârful foarte ascuţit. Creioane identice. Copiii care au ieşit din clasă se alătură armatei de copii deja aliniate în faţa şcolii.

Două dealuri verzi. Pe primul deal se află şcoala cu armata de copii în faţa ei. De pe creasta celui de al doilea deal coboară ameninţător armata de capete înfipte în baionete. Capete purtătoare de căşti.

Generalul urlă:

Înainteeeeeeeeeeee!!!!


Profesorul urlă:

Înainteeeeeeeeee!!!!

Armata copiilor ce ţin strâns creioanele negre o ia la fugă spre armata generalului invadator.

Generalul urlă:

Foc!

Soldaţii încep să tragă. Copiii încep să cadă. Copiii aflaţi mai în spatele armatei ce apără şcoala calcă peste cadavrele copiilor care s-au aflat în primele rânduri şi se năpustesc asupta armatei conduse de general. Se dă o luptă crâncenă. Soldaţii trag cu mitralierele şi înjunghie cu baionetele. Copiii dau sălbatic în stânga şi în dreapta cu creioanele ascuţite. Sare sânge. Se aud ţipete de copil. Gloanţele şuieră. Apoi se lasă liniştea. Pe câmpul de luptă dintre cele două dealuri copiii zac împrăştiaţi pe jos fără suflare.

Generalul se controlează de răni iar după ce se asigură că nu are nimic în afară de un x scris cu creionul negru pe piept, nimic din ce ar putea să îi pună viaţa în pericol, urlă:

Victorie! Victorie!

Soldaţii urlă şi ei ridicând mitralierele în sus:

Victorie! Victorie!

Două dealuri verzi. Aceleaşi dealuri. Între ele se află armata generalului cu puştile ridicate spre cer. Imaginea coboară la nivelul pământului. Pe jos cadavrele copiilor căzute claie peste grămadă la picioarele soldaţilor. Printre cadavrele copiilor se văd creioanele negre. Uniformele verzi ca dealurile nu lasă corpurile soldaţilor să se vadă nici acum. Pe uniforma verde ca iarba proaspătă a fiecărui soldat este scris un x cu creionul negru. Pe măsură ce imaginea asupra armatei de capete ce urlă victorie victorie victorie, devine completă, x-urile îşi pierd forma devenind puncte. Fiecare soldat al armatei are pe piept un punct chiar în dreptul inimii. Punctele de pe piepturile soldaţilor s-au unit formând linii iar liniile litere. Armata generalului arată ca un deal verde plin de mitraliere cu câte un cap de soldat înfipt în baionetă. Iar sub aceste capete scrie de mii de ori cu creionul negru pe verdele proaspăt:

VOI PIERDEŢI