toate astea pentru asta

carnea


carnea noastră, o reacţie de moment a
pământului de a-şi stoarce coşurile
în care a copt viaţa.

bătrâna din faţa cantinei este
o floare uscată ce nu a făcut seminţe.

suntem aruncaţi atât de sus că uităm
de unde şi de cine şi cum.

dăm cu capul de cer ca de oglinzi.

pentru prima dată ne vedem
numai noi,
chibrite aşteptând scăpăriciul

vom naşte scântei durabile,
să ajungă bătrâne
şi să rămână fierbinţi.

mereu


fac cum simt,
m-am gândit mult la asta.

sau cum au spus înţelepţii:
gândesc cu inima.

ea nu vede munţii drepţi,
aşa cum sunt văzuţi cu mintea


ea vede sângele,
ochii ei fiind îndreptaţi
spre interiorul ei şi nu
al nostru.

dar eu gândindu-mi, numai, sângele
cu mintea el este un al doilea univers
universul drept şi subţire cât linia.

există şi acolo planete
ca ale noastre.
se numesc la fel.
pe una din ele e viaţă.
locuitorii ei se numesc iubiri.
necunoscuţii sunt copaci
strânşi în pădurea de la întersecţia
cu vena. ei fac o umbră plăcută.

pe cei ajunşi de nevăzut cu mintea
inima îi vede.

din inimă nu se fuge.
acolo vine sfârşitul lumii
Mereu.


se visează


Ce nu-nţeleg nu văd,
La fel cum ce nu văd înţeleg.
Ţipătul apei sparte pe acoperiş.
Scânteia.
Dacă e noapte se visează.
Nu trebuie să ne băgăm în pat
Pentru asta şi în nici un caz
Singuri.
Picăturile pline de întuneric
Se zdrobesc de ţigla casei
Şi întunericul se udă.
E noapte
Se visează.

marş


Am o tobă mică şi galbenă.
O tobă excelentă.
se bate singură şi ştie să cânte.

Ar fi fost mai potrivită şi mai sinceră
o inimă din plastic la scară redusă.

La maturitate ar fi depus
la rândul ei ouă de ciocolată
din care ar fi ieşit şi alte inimi.
Inimi negre.
Inimi verzi.
Inimi albe.
Inimi transparente
prin care să se vadă
sângele plin şi sângele gol.
Inimi cu vârful înflorit la lumină.

Numai inimile morţilor proaspeţi sunt roşii.


Şi eu urmărindu-mă în evoluţia culorilor.
Urmărindu-mă până pe asfaltul
în care se termină brusc noaptea,
apare lângă umbra mea urmărită,
umbra mea urmăritoare
şi tresar speriat.
Dar nu mă uit în spate,
tu nu poţi veni de acolo.
Şi toba se bate singură până se sparge,
anunţând momentul.


lupta cu mine

mă lupt cu mine pentru mine.
în timp ce mă câştig mă pierd.
trăiesc datorită faptului că m-am ucis
şi mă iubesc urându-mă.

mă îngrop. mă plâng
şi-mi zic că şi cu mine
şi fără mine viaţa mea merge
mai departe.

mă lupt să mă elimin,
să mă extermin cu totul.
m-am asuprit destul
şi sunt sătul ca-n ochii mei
să putrezească stelele
de cum mă uit spre ele.

prezentul e plin de cadavrele mele
prin el zboară şi croncănesc
precum corbii gânduri despre
planuri de asasinat împotriva
celor ce am mai rămas prin mine.

sunt singurul meu duşman
şi în afară nici un prieten
care să nu îmi ia cu îndârjire
partea şi să mă trădeze.
nici o femeie care să
nu mă confunde cu cel pe care-l urăsc
cu cel care distruge.

împotriva mea mă lupt mereu
în inferioritate numerică.
împotriva mea sunt singur
împotriva tuturor.


Moartea ca o pasare călătoare


Inevitabil, pasărea călătoare
se va opri şi în mine.
Zboară neîntrerupt şi uneori
o surprind cum se opreşte să
îşi ia masa ba într-unul ba în altul
acolo unde se mai găsesc insule
de viaţă de ciugulit. Majoritatea nu
trăiesc tot din ei. Nu ard până la ultima
picătură combustibilul nerafinabil
ci pur şi simplu rafinat. Nu pârjolesc
prin contraziceri şi dezechilibre ceea
ce îi deosebeşte de ceilalţi.
Cu astfel de resturi se hrăneşte pasărea
călătoare. Cu viaţă moartă. Degeaba
mă miroase din înaltul transparent
precum penele sale.
În mine nu o aşteaptă festinul.
În mine nu rămân posibile
clipele fericite sau adânc triste.
În mine nu sunt decât răspunsuri
moarte la întrebările rămase vii
ce nu se termină cu nici un semn
de întrebare.

Îi pot oferi totuşi un pat
patul în care am iubit,
eu nu voi fi oricum acasă.

DE TOATE MEREU

DUPĂ COLŢMOS



1. nopţi moderne

până şi nopţile sunt în pas cu moda.
ele au ajuns nişte zile oarecare
bolnave de ficat. zile simple.
zile de zi cu zi în care doar
lumina e ceva mai galbenă.
de acum putem dormi liniştiţi.
oricine ştie că hepatita iese
mult mai uşor decât întunericul
din noi.




2. greaţa matură

este un înger tăvălit
şi plin de bale împrăştiat
pe cer. l-a vomitat copilul
ajuns la maturitate.


3. copilul plânge în ploaie

copilul de turc trimis la cerşit
plânge profesionist şi eu nu
îmi dau seama. el plânge
în hohote şi fără lacrimi.
plânsul lui este sărac.
plânsul lui este chel.
plânsul copilului este bătrân.
el seamănă cu ultima ploaie
prin care cerul îşi dă sufletul.
dar eu nu îmi dau seama de
asta şi-i dau copilului
în continuare bani până
când din ochii lui încep să
curgă şiroaie fise de
cinci mii.


4. pe vizor

se aud paşi pe hol.
căţelul latră la uşă
eu mă ridic de la televizor
mă uit pe vizor
şi văd cum mama vine,
însărcinată cu nimeni,
mâncând seminţe de
păr.


5. nu te voi uita

acum naşte mama sicriul
de lemn lăcuit, proaspăt
bătut în cuie, sicriul încrezut,
plin de mine, plin de flori
şi de coroane ornate cu
panglici pe care scrie
cu negru: nu te voi uita
niciodată, mama.


6. dumnezeul ei

Dumnezeul ei este cel mai
bun şi ascultător Dumnezeu
din lume. el nu pierde nopţile
nu bea şi nici nu fumează
nu întârzie niciodată la program
este un Dumnezeu serios
cu capul pe umeri
care ştie ce vrea de la viaţă.
Dumnezeul ei este cel mai bun
şi ascultător Dumnezeu din lume.
cel mai serios. nimic nu i se
poate reproşa. este un Dumnezeu
performant care îi îndeplineşte toate
dorinţele.



7. ceapa

ne cunoaştem în ceapă
unde pe loc ne ţâşnesc lacrimile
şi ne futem aşa cu ele pe afară
până când iubirea despre care
gângurisem porcos în tot acest timp
curăţă ceapa de amintirile noastre
uscate şi o taie felii subţiri cu tot
cu carnea noastră şi lacrimile
îi dau brusc în ochii celor
ce se cunosc în bucătăriile
înalte unde nu există diferenţe
între cutremur şi dragoste.



8. cinci

cinci este nota de trecere.
să vină repede cinci morţi.


9. ovidiu
(feat. Silviu Dancu)

pe marginea drumului
lucrătorii de la primărie
spală statuile curvelor
de sperma pescăruşului
ce face labă-n zbor.
pe Ovidiu nu îl spală nimeni.
aşa se cuvine să fie.
cineva trebuie să dea mărturie
că pescăruşii zboară.

10. şi am

mi-a spus că dacă mai iau
o singură dată droguri mă
părăseşte
dacă mai iei o singură dată
căcaturile alea te părăsesc
nu pot să trăiesc cu tine încondiţiile astea,
mi-a spus
şi am luat.

11. am dreptul

am dreptul la cel puţin o lună pe lună
sau măcar la o lună beată pulă
o lună căzută la marginea drumului
în şanţul subţire dintre doi îndrăgostiţi.

12. mama

cutia plină pe jumate cu bere este acolo
aşezată cu grijă de mama în frigider lângă
puiul congelat după ce aseară la plecare
mi-o luase din mână pentru că venisem
la ea în vizită beat ca porcu
şi îi vorbisem foarte frumos despre mine.


13. statuia libertăţii

ne aşezăm în genunchi şi îi
cerem iertare. plângem. îi
spălăm picioarele cu
lacrimile noastre
facem promisiuni
de care ne vom ţine
ştiind că ea rămâne nemişcată
fără să o privim măcar.



14. la intersecţia dragoste vie
cu dragoste moartă

virusul mort influenţează ecuaţia
totul poate oricând sării
dintr-o parte în alta.
se pot chiar tampona fatal
la intersecţia egalităţii
doar pentru că virusul mort
are nume şi prenume
în cimitirul de la marginea sângelui
îl cheamă ca pe tine
dar nu îmi amintesc şi mai cum.


15.tinereţea

lui marin mincu

tinereţea nu are nevoie de mine.
a învăţat să se fecundeze singură.
mă aruncă peste umăr şi nu se mai
uită înapoi. priveşte fix înainte
şi în ochii ei înoată fericiţi peştii
perfect adaptaţi la uleiul fierbinte.


16. pe contrasens cu viteza visată

la început numai un fluture perfect
zboară înapoi şi-o ia spre molie.
îl simţi în stomac în timpul
visului şi uiţi de trupul adormit
cu gura larg deschisă
în care îţi intră moliile
curgând şiroaie din
salteaua ruptă a patului.

17. plus răspuns minus întrebare

întrebările se lovesc tare de mamă
şi se resping înapoi cu aceeaşi putere.
întreabă copilul în stânga şi în dreapta.
nu îşi ridică ochii din ochii celorlalţi
până când se priveşte cu ochiul
drept în sufletul ochiului stâng
citind în sufletul ochiului drept
trădarea diferenţei.
copilul a prins-o cu mâna şi o foloseşte.
cu ea pictează peste toate crimele
cu nevoile sale.



18. gândul frumos

vine mereu gândul frumos
construit din cuvinte frumoase
şi grele
ce nu pot fi mutate de la locurile lor.
vântul din creier e foarte puternic.
el smulge pomii din pomi.
arunca bila de plumb cât colo
ca pe un punct pus după ideea
de libertate a deţinutului
de la un capăt la fiecare capăt
al gândului frumos
şi acolo mereu aterizarea.
aterizarea bilei de plumb
la celălalt capătul al gândului frumos
zburând până la sine peste toate
astea, acolo unde vidul bolboroseşte ceva
în somn
se întoarce cu viaţa la noi
şi doarme până în prima clipă a lumii
visând mereu gândul frumos şi râsul
i se aude din camera cealaltă
râs de copil înfundat cu pauza din
semnul exclamării.

19. noi

noi suntem mai rapizi ca pământul
pe care călcăm
mai iuţi ca iubirile pe care le lansăm
ajungem la destinaţie înaintea noastră
ajungem în pământ înaintea pământului
în femeie înaintea iubirii
în copil înainte de mamă.


20. poem narcisist

ce mai! sunt perfect!
muşc cu poftă din viaţă
mă ling pe faţă cu limba
electronică şi aspră a ceasului
primit de la tine. aşa este
mereu cu darurile făcute
din iubire, sunt de la început
în afara ei.



21. puiul de babuin

lui ion tiţoiu

mama e mândră de mine.
pentru a-şi demonstra dragostea
mă linge pe cap
până chelesc.

nu ştiu ce să mă fac.
acum sunt urât pur şi simplu
şi mă gândesc cu tristeţe la vremurile
în care eram frumos şi urât
pentru asta.



22. omul de zăpadă

facem omul de zăpadă pe stradă.
el nici nu ne bagă în seamă.
nu se clinteşte.
priveşte fix spre vara
de pe acoperişul casei noastre.
ca şi cum acolo ar trebui să fie casa lui
cu tine de zăpadă proaspătă şi vie
la fereastră.


23. fusta ta

există nopţile în care sunt treaz
şi dansez sub cearceaf.
în nopţile astea deschid larg
fereastra, luna îşi bagă picioarele
de lumină lungă pe geam şi
eu mă uit cu orele sub fusta ei
pătată de stele
gândindu-mă la fusta ta
pătată de sânge
pe care o purtai din când
în când aşa, după ce dispăream toţi
şi rămâneai singură.

24. pisicuţa

fac totul pentru pisicuţa albă
ce îţi dansează pe creier.
întreab-o dacă participă
sau doar se antrenează pentru ceva.



25. somnul

dormi degeaba.
visul e la mine.


26. capul din nori

sunteţi campion!
poftiţi coroniţa de rădăcini
înfipte-n cer.
florile cresc în cap.


27. miezul nopţii

la miezul nopţii mă asigur că dormi.
îmi iau toate măsurile. să vezi ce-ţi fac!
dar mai întâi îmi povesteşti
cum pleoapele au devenit prăpăstii
în care ochii îşi varsă privirea
formând oceane paralele.
îmi faci cu mâna
de pe ţărm întinsă pe creier.
cum stai pe spate
nu se vede cerul.
el este mereu unul singur
şi rămâne pe partea cealaltă.
de pe burtă îmi iau avânt
şi sar în picioare direct pe
placa de surfing.
primul val intră pe sub
mine şi mă ridică pe creastă.
sunt râsul care se bate pe plâns
cu nimicul.
până şi soarele îşi arată vârsta
razele sunt părul lui de lumina bătrână.
îmi spui în somn şi eu profit de asta
să mă înfig în tine până când afară
se va lumina şi înăuntru.


28. ultimul poem narcisist

lui miki

sunt foarte uşor.
numai bun să umplu oasele fluturilor
de sticlă ce zboară în jurul becului
din piept.


29. trădări mari

sunt nişte trădări foarte mari
ca pepenii ăia ce iau treptat locul
spermatozoidului chiar când îţi dai
drumu comform firii şi iubita
îţi eplodează în faţă mereu
şi abia atunci vei fi un criminal în serie
ce îşi ucide după tipar iubirile.



30. profunzimea

acesta este punctul
în care se rupe elasticul
nu cu predilecţie cel
al garoului, dar fie.


31. scrisoarea

drăgă moş crăciun
ştiai că nu exişti?


32. înotătorii

înotătorii de zahăr sar în cafea
cine îţi ajunge primul în sânge
câştigă. ei se amestecă întotdeauna
între ei şi se nasc discuţii.
bătăi crunte de inimă.

33. curva

curva în trening roşu s-a oprit în faţa mea
şi a dat din buze.
mi-am scos casca din urechea dreaptă.
vrei o fată?
m-a întrebat curva. nu, nu vreau. i-am răspuns
eu. trei mii ai?
m-a întrebat curva. am. i-am răspuns eu.
îmi dai?
m-a întrebat curva. îţi dau. i-am răspuns eu.
mai ai alţi bani la tine? m-a întrebat curva.
nu ştiu, să vad. i-am răspuns eu. m-am scotocit
prin buzunare.
ai noroc, uite am mai găsit cinci mii.
mulţumesc.
mi-a mulţumit curva. cu plăcere. i-am răspuns
eu.

şi totuşi nu vrei o fată? m-a întrebat curva.
nu, nu vreau.
i-am răspuns eu. mergi încolo? m-a întrebat
curva.
da. i-am răspuns eu. pot să merg şi eu cu tine?
m-a întrebat curva. poţi. i-am răspuns eu.
pot să te iau de braţ? m-a luat de braţ curva.
poţi.
i-am răspuns eu. curva în trening roşu s-a lipit
strâns de mine.
eşti curvă? am întrebat-o eu. da. mi-a răspuns
curva.
şi unde te duci? am întrebat-o eu. să cumpăr
pâine.
mi-a răspuns curva. şi după aia? am întrebat-o
eu.
să mă fut. mi-a răspuns curva. îţi place
să te fuţi?
am întrebat-o eu. da, foarte mult. mi-a răspuns
curva.
deci nu te fuţi pentru bani? am întrebat-o eu.
ba da.
mi-a răspuns curva. dar îţi place să te fuţi?
am întrebat-o eu.
da foarte mult. mi-a răspuns curva. e mişto
să te fuţi, nu?
am întrebat-o eu. da, da, e extraordinar.
mi-a zâmbit curva.

eu intru aici, tu mergi mai departe?
am întrebat-o eu.
da. mi-a răspuns curva. bine, noapte bună.
i-am urat eu.
noapte bună. mi-a răspuns curva.
în timp ce căutam cheia electronică
am privit-o cum se îndepărtează.



34. baba

am întrebat în stânga şi-n dreapta
în ce limbă a vorbit baba.
mi s-a răspuns mereu cu aceeaşi întrebare.
în ce limbă a vorbit baba?
în ce limbă a vorbit baba? din stânga.
apoi din dreapta.
ne-am aplecat toţi trei peste scaunele din faţă
şi am urlat în urechile celor doi.
în ce limbă a vorbit baba?
ei s-au întors spre noi
şi ne-au întrebat
în ce limbă a vorbit baba?
ne-am speriat tare şi am început să urlăm.
el a călcat pe acceleraţie.
a fost clar pentru toată lumea
că trebuie să părăsim oraşul.
am tras pe dreapta şi m-am urcat la volan.
el condusese toată ziua.
era obosit şi speriat
pentru că nu ştia
în ce limbă a vorbit baba.


35. strălucirea

când am crescut puţin mai mari şi ei au
fost convinşi
că ne iubim între noi ne-au lăsat să mai stăm
şi după
ce se întunecă iar noi în timpul ăsta făceam
altceva
şi tot în timpul zilei jucam ascunselea
pentru că
jucasem de câteva ori şi noaptea ocazie
cu care am descoperit că pizda pe care
ne-o arăta
vasilică punând-o pe sandra să şi-o descopere
nu străluceşte de fapt ea nici măcar nu se vede
în întuneric.

sandra ar fi putut să ne lămurească
în această problemă
dar noi credeam aşa de tare că pizda străluceşte
încât nu ne-am gândit s-o-ntrebăm
şi pe bună dreptate aşa arată privită
din cealaltă parte.


36. anca

ce ai putea george să faci tu?
doar să îmi citeşti o poezie.
aş putea să îţi dau limbi
în pizdă.


37. am o părere

am o părere bună
despre mine. îmi
stă perfect până
şi cu ochelarii
prin care nu se vede
nimic.




COPIL DIN FLORI CAUT GHIVECI








1. copil din flori caut ghiveci

Inima lui George este acum offline.
Nici George nu mai ştie parola.
Toate astea pentru că George
stă de atâta timp cu inima deschisă
încât nu mai are nevoie de ea.

George uită tot ce nu îi mai trebuie.
George a învăţat chiar să doarmă
cu inima deschisă şi să se trezească
cu tot felul de oameni în ea.

Deşi nu dormea şi nici măcar
nu ar putea spune că era obosit
George s-a trezit cu Ea în inima lui.

Stau acolo de ceva vreme.
Vorbesc şi fac poze.
Şi cum în inima lui George
se face uneori atât de cald
încât nimeni nu poate suporta
Ea îl ia de mână
şi îi zice hai pe afară.

Este o noapte mult prea frumoasă,
atât de frumoasă încât nu merită
să stăm nici măcar într-o inimă.

Aşa se trezeşte George pe hol
de mână cu Ea care observă
că şi-a uitat cheile de la inima ei
în inima lui George.

Mă întorc imediat. Zice Ea.
Aşteaptă-mă aici.
Înainte să iasă din inima lui George
cu cheile de la inima ei în mână,
Ea trage din obişnuinţă
siguranţa uşii de la intrarea
în inima lui George.

Trânteşte uşa cu putere.
Se zguduie pereţii.

Afară este într-adevăr o noapte frumoasă.
Atât de frumoasă încât până şi George
este de acord că o noapte ca asta
nu merită pierdută nici măcar într-o inimă.
Nu la fel stau lucrurile şi cu dimineaţa.

Dimineaţa oamenii obosesc
după o noapte ca asta şi se întorc
fiecare pe la inimile lor.

Nimeni nu doarme în altă inimă.
Nici măcar Ea.
Numai George stă acum singur
în faţa inimii sale şi bate degeaba
ca disperatul cu mâinile şi cu picioarele
în uşa de la intrare.

Inima nu se deschide decât din interior.
Şi cum am mai spus-o,
înăuntru nu este nimeni.
Au plecat cu toţii să doarmă.
Fiecare în inima sa.




2. atunci când prietenii

acum când liniştea mea
sufletească face playback
peste liniştea altora,
peste liniştea ce se
aude foarte bine din privirile
străinilor, ei cei din urmă
îmi devin prieteni.

datoria mea de a trăi creşte
şi se înmulţeşte simţitor cu râsete
şi planuri de viitor.

datoria lor de a muri se şterge
este cadoul meu surpriză
pe care îl fac prietenilor mei când dorm
cu capul pe începutul cărnii lor.

ei se trezesc târziu
când nu mai este nimic
de făcut. cadoul şi-a făcut efectul.
a dat de gol tot ce sub paşii mei fusese gol
înainte ca prietenii
să viseze pământul.

se întâmplă ca picioarele
să îşi trăiască viaţa în mers.
ele visează munţi înalţi
pe care îi sărută cu călcâiul
pe creastă când stau şi beau
cafea cu prietenii pe o terasă.

picioarele lor se trezesc
înaintea picioarelor mele
şi drept urmare,ei, cei din urmă,
vor pleca
primii.

o fac din curăţenia
animală a sufletului.
şi sufletul, cinstit ca orice fiară,
năpârleşte, scoţând la iveală
adevărata natură a prietenilor.

da, prietenii mei sunt flori.
aşa arată ei în pielea goală.
flori sănătoase şi robuste.
flori pure din care cresc
pur şi simplu flori.

3. de mic

de mic am dat totul pe nimic.
orice ar spune cei mai dragi
mereu am ieşit în avantaj.
am dat bomboanele din pomul de crăciun
copiilor săraci din faţa blocului.
am dat inelul ei de logodnă pe o halbă de bere.
am dat aparatul foto primit de la tata
pe o doză de l.s.d.
am dat bijuteriile familiei
pe trei jointuri cu haş.
am dat ficatul pe creier.
am dat bani peştilor
să lase curvele să îşi
petreacă timpul cu iubiţii lor.
da, de mic am dat totul pe nimic.
am dat drumu la viaţă să curgă
şiroaie din pisică.
asfaltul trebuie hrănit la timp.
altfel ne atacă dacă de dragul lui
nu voi convinge să meargă-n păsări
aripile.
da, de mic am dat totul pe nimic
şi drept urmare au început
să-mi crească pene grele
şi foarte ascuţite pe picioare.
pământul trebuie tratat cum se cuvine
şi dintr-o astfel de iubire
voi zbura prin el ca printr-un cer
tare.
un nimic îmi spun cei mai dragi
nu te necăji pentru atât.
un nimic, un nimic
recunosc eu gata să dau
totul pentru el.


4. timbre cu fluturi în insectar
linişte morţilor! aici se trăieşte.
voi întindeţi iubitelor voastre
trandafiri fără petale.
voi sunaţi la hotline şi cereţi cu dragostea
ea este la inima mea şi bate ca disperata
cu pumnii şi cu picioarele fără să ştie
că e deschis.
voi pierdeţi nopţile şi eu le câştig.
voi naşteţi copii vii şi le daţi baloane de fier
voi vedeţi frumuseţea numai prin ciorapi de plastic
voi mâncaţi cojile şi aruncaţi miezul
voi mergeţi în mâini să nu vă murdăriţi pe picioare
voi spuneţi o mână o spală pe alta
voi plătiţi lumina ca pe ultima curvă
voi căutaţi pe google nimicul să vi-l întindeţi pe buze
eu îmi aştept fetiţa lângă statuie

doar pentru că ea ştie să râdă.
asta e simplitatea şi suficienţa iubirii.
voi putreziţi pe trotuare şi stelele voastre put în cer
voi vă faceţi praf şi eu vă presar pe aripi de fluturi.



5. discoam intrat în toaleta discotecii
pentru a mă spăla pe mâini.
după o lungă perioadă
de aşteptare am reuşit
în sfârşit să ajung lângă
chiuveta grupului sanitar.
după ce m-am clătit,
în timp ce mă ştergeam
cu atenţie pentru a înlătura
picăturile de apă
ce-mi curăţaseră pielea,
s-a apropiat de mine un poliţist
care m-a întrebat
ce am în mână.
privind mai cu atenţie
am constata uimit
că în ciuda efortului,
în mână îmi rămăsese încă,
o palmă.


6. camere
intru în liniştea asta de corp cu voce tare.
luminile sunt stinse. uşile sunt încuiate.
locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi
deranjeze lumina. e un bloc bun.
am auzit şi eu că se vând apartamente pa' aici.
că este o zonă bună. foarte aproape de inimă.
doar deschizi uşa şi dai nas în nas cu ea. cu dragostea.
când era mică suna la uşă şi fugea.
până au chemat poliţia. că doar noi
muncim
nu iubim.
de fiecare dată se împiedica şi cădea pe scări.
eu o luam la mine acasă în trup şi o bandajam.
îi cântam ş-o legănam pe picioare. o adormeam.
îi plăcea să rămână la mine peste noapte. se
simţea în siguranţă.
o înveleam.
dimineaţa îşi vedea de ale ei.
la plecare îi plăcea să coboare cu liftul.
liftul din noul nostru bloc merge însă doar în sus
spre rai şi este mai tot timpul ocupat.
este principala atracţie turistică a oraşului.
când s-a făcut mare,
trupul meu i-a rămas mic.
şi nişte părţi din ea rămâneau înafara mea.
mă simţea mai bine decât o simţeam eu pe ea.
pe la fiecare intrare îmi ieşea în întâmpinare.
eu nu puteam să mai ies înafara ei.
apoi am devenit doar o hăinuţă de vară.
apoi o pereche de chiloţi
apoi un ciorap de mătase.
apoi un tampon zilnic
apoi bentiţă de prins părul.
apoi un tampon intern.
apoi hârtie igienică.
după o vreme am ajuns tatuaj.
până mi s-a permis de curând
să mă odihnesc mereu pe buzele ei,
devenind strălucirea din zâmbet.

7. piramidă în formă de inimă

vreau sa fiu îngropat în piramida
aia mare şi strălucitoare.
în piramida aia construită
din capetele străbunilor mei.

îmi donez şi eu capul de asemenea
spre a fi pus în completare
la marea piramidă, la marele sarcofag.

aşa ca trupurile noastre să fie îngropate
în capetele celorlalţi.
adică trupul meu să fie îngropat
în cavoul familiei sale.

şi prima cărămidă care a fost pusă deja
să fie capul lui adam.
apoi aş mai dori ca pe primul rând
să stea bineînţeles lângă capul lui adam,
a lui isus, a lui eminescu, a lui dostoievsky,
a lui van gogh, a lui naum, a lui stănescu,
a lui popescu, a lui villon, a lui baudelaire,
a lui miller, a lui thompson, a lui rimbaud şi
al Lui vreau capul Lui

adică toate capetele care
au avut inimă în loc de creier.

capetele cu miez de inimă care bate.
capetele cu miez de inimă care cântă.
capetele cu miez de inimă care iubeşte.
capetele cu miez de inimă care vorbeşte.
capetele cu miez de inimă care priveşte.
capetele cu miez de inimă care trăieşte.
capetele cu miez de inimă care zâmbeşte.
capete zâmbitoare.

secţionate perfect fără maţe care să atârne.
fără dâre de sânge şi de alte substanţe.
doar cu dâre de lumină ce rămân în urma inimilor.

vreau să-mi îngropaţi trupul
în piramida asta de capete.

şi bineînţeles că vreau ca ultimul cap,
capul cel mai de sus, vârful piramidei
să fie capul meu.
ca din când în când să vă mai zâmbesc
şi eu aşa din toată inima.
8.visul de laptecred că dacă mă întorc pe un drum nou,
nu voi putea spune că m-am întors.
am mers doar înainte.
chiar dacă am ajuns în acelaşi loc.
la acelaşi teren de joacă al puilor de îngeri.

puii de îngeri se joacă aici până seara târziu
când adorm cu toţii sub aripa mamei lor.
este doar o singură privire aruncată
asupra neamului îngeresc în momentul somnului lor.

somnul îngerilor se traduce în peisaj.
în verdele crud, rece şi masochist.
în dealurile zgomotoase şi colorate.
în iarbă.
în floare.
în pistil.

în şoaptele pistilului.
către polen.
în şoapta spumei
către val.
în spumă.

este primul vis.
visul de lapte.

puii de înger sug de la mama lor.
de acolo ei îşi trag culoarea, vocea,
forma inimii.
visele.
săbiile.
ascuţite şi strălucitoare.
din mamă. ca dintr-o teacă.
şi mai târziu se fac
şi fraţi de lemnul crucii.

nu numai de lapte şi aripi.



9. dacă se încalţă

dacă se încalţă cu lumi
ce visează tenişi alergând prin tine,
poate fi femeia exactă.
despre idealul ei de a deveni
idealul tău este vorba.

dacă se încalţă cu inima mea
ce visează aiurea copaci simpli,
doar copaci cu frunze cu flori,
cu scoarţă, cu trunchi, cu gând,
cu incendii va merge numai
pe cărbuni încinşi
ca să îmi demonstreze credinţa
în idealul acestei clipe
din lapte şi stele.

dacă se încalţă cu orice visează
trompete de hârtie subţire,
poate zbura departe pe note
şi tot despre ideal va fi vorba.

în orice situaţie este vorba
despre un ideal exagerat
irealizabil şi lipsit de sens.
pe care îl voi da aşadar copilului
cu visele crude.



10. o cameră cu două camere

păi ne trezim singuri într-o camera
cu două camere, scufundaţi, în adâncuri
În miezul necunoscutelor,
cum ar fi o cameră cu două camere
prima cameră era în dreapta
şi avea două camere
a doua cameră era în stânga
şi avea două camere
fiecare cameră are două camere.

sunt mereu de două ori mai multe camere.
iar pe tavan cerurile tale de cafea
cu norii de frişcă.
porţionaţi egal pentru fiecare invitat
locuitor al camerelor.
să mănânce cu toţii din ursuleţii
harribo ca o glazură elastică protejând
tot cu trambulina jeleului.
catapultând orice te atinge.
dar vreau să zic absolut orice.

toate sar acum în toate părţile
zboară, îşi desfac aripile rupte,
se zboară mai bine cu două aripi rupte decât
cu o singură aripă ruptă
sub unele ceruri străine
iar asta este una dintre acele camere
unde fiecare cameră cu cerurile sale.
câte două, câte patru, câte opt,câte şaişpe,
câte albastre.

ceruri multe până la cer şi înapoi la tine.


11. cercetări ştiinţifico-zburătoare

dacă fac cercetări ştiinţifico zburătoare
pe fluturele de tine ajung la rezultatul
de sus al prăbuşirii, din vârful aripi
unde zborul te întâlneşte
şi îţi polenizează absolutul
făcându-l mai mulţi, incredibil de absoluţi.

acesta este însă un fluture de mine
care nu duce la nici un rezultat armat,
dar tot din vârful aripi
unde zborul aşa şi pe dincolo
absolutul pe rând de absoluţi,
ca o familie de prieteni.
cam cât o specie.
o specie şi ceva.

însă cercetările sunt pe sfârşite
şi nu îmi amintesc nimic din toate alea.
nici un calcul. nici o ecuaţie.
cu o singură cunoscută mirare.
dar superbă vreau să spun.


12. stelărie

la firul părului de iarbă
se pune pe picioare o nouă afacere.
o nouă stelărie.

aici, normal, se vor planta,
se vor creşte şi se vor culege stele precise.

stele altoite cu căpşunile de pe tricoul tău
sau împerecheate cu copiii
din întunericul moale al primului vis.

se vor cloci chestii de-astea
cu raze foarte coapte şi zemoase.
din ele vom găti mâncăruri.
vom extrage esenţe.
din ele. să fie foarte clar.
de lună.


13. mobilul crimei

pentru că nu puteau să mă iubească
le-am ucis. erau obosite.
deşi le serveam cafea de cristal
măcinat în burta luminii.
şi prafuri lucide din praful de mine.

apoi aruncam cu păianjeni transparenţi
să mi te sugă din sânge.
cică acolo eşti mai tare.

şi iată-i acum pe toţi nebuni.
afară însă întunericul e sclipitor
şi nu mai are nici o importanţă.
oricum le-am ucis
şi le-am smuls aripile
cu cleştele.

erau obosite şi nu se rădeau
la subraţ.


14. n-are de cât

poate să fie scurt sau poate să fie lung
fără să fie deloc.

să fie numai de aici până la păsările
din sala de gimnastică a cerului.
tu să îl încurajezi şi sa îl aplauzi
când ridică o privighetoare grea.
el este angajatul meu universitar
la catedra de zbor,
o să se simtă împlinit.

foarte aproape de medalie.


15. culegătorul de iarbă

culegătorul de iarbă îmi este prieten
programat să intervină şi să rupă
în două verdele lung şi ascuţit din faţa lui.

programat să uite.
şi firul se repetă
fără ştirea lui.
a culegătorului de iarbă
proaspătă.

foarte bine intenţionaţi,
ei culegătorii de iarbă,
şterg firele de trupul transpirat.

venim noi ca nişte draci în urma lor
luam firele şi fugim cu ele în cea mai
necunoscută noapte, cu întuneric amnezic.
ni le înfigem în cap.
orice, numai să uite
o dată de ele culegătorul de iarbă
şi să se întoarcă acasă.


16. oricum şi oriunde

mă trezesc într-o zi oarecare.
obiectele din familia obiectelor mele
nu îmi mai provoacă nimic.
tot ce eu cred că ele îmi provoacă,
mi se şopteşte de fapt din altă parte albastră,
dacă albastrul există.
că ele au fost inofensive.
că ele nu mi-au tulburat privirea cu sublimul.
nu ele m-au făcut să râd isteric,
nu ele m-au învăţat să îmi miros iubita.
nu ele oricum şi oriunde
cel născut din pământ moare din cer.


CĂDEREA PASTILIEI



MORȚILE VII ȘI MORȚILE MOARTE SE CONTESTĂ


1.
cu mult mai tânără statuia nu îmi supraviețuiește
când plec spre pământ, pornește și ea spre cariera de piatră
o duc pe umeri statuile prietenilor mei
cortegiul de marmură albă strălucește pe podul ce desparte
statuia fluviului de statuia înourată și tristă a cerului
picăturile de piatră se izbesc de trupurile sculptate
și se resping șiroaie în toate părțile trăgând
strălucirea amețitoare după ele, scânteie lângă scânteie
statuia mea stă cuminte în sicriu cu mâinile pe piept
ea este centrul exact al sferei de lumină care înaintează
spre cariera de piatră
toate astea statuia le-a făcut numai și numai din iubire
numai și numai pentru a fi măcinată o dată cu mine
așa a simțit statuia, ca fiecare moleculă a mea
să fie însoțită în permanență de statuia sa.


2.

dovada este clară. statuia și-a demonstrat dragostea
să mai spună acum cineva că inima de piatră nu este
o inimă mare, plină de pasiune și timidă
îi este frică să rămână singură printre oameni
și pe bună dreptate, aici până și cerul ăsta
atât de tandru față de carne
se cacă pe statui cu o indiferentă nerușinare.


3.

când mori toate florile pe care ar fi trebuit să
le miroși și nu ai făcut-o mor
mor și statuile lor,
statuile prietenilor mei
merg tăcute cu ele în mână
statuile iubitelor mele miros
adânc pentru ultima oară
statuile florilor primite
în tinerețe de la statuia mea.


4.

nu contează a cui este statuia.
ea nu are afară.
totul se petrece înăuntru
în inima ei de piatră cresc
statuile florilor. cât vezi cu ochii
în inima ei sunt numai câmpuri
înmărmurind în fața sentimentului
ce le polenizează zburând
de la una la alta prin aerul de piatră
curată. piatră transparentă. același sentiment
pentru toate florile. numai crescute în
inimă să fie.


5.

statuile se înțeleg între ele
cum nu se poate mai bine
statuia criminalului în serie
este foare bună prietenă
cu statuile victimelor sale.
la fel și cu celelalte statui.



6.

statuia mea are sânge de piatră fierbinte
sculptată cu visele reci de copil
ele nu se aud. visele ca și gândurile
se văd. se pipăie. se reproduc.


7.

pentru ea imposibilul este doar incredibil
în această atmosferă și-a petrecut statuia mea
copilăria. atunci a aflat că poate trăi foarte
bine de azi pe mâine. a încercat cu tot dinadinsul
să mă învețe și pe mine. eșecul i-a golit viața de
sens și piatra i-a înghețat în vene. o putea măcina
în inimă. dar nici nu a vrut să audă de așa ceva.


8.

statuia este curajoasă și nu se teme de moarte
știe totul despre asta. știe ce a fost înainte de ea.
exact ce nu va mai fi după. numai și numai
omul care a cucerit-o.
omul care a sedus-o.
omul care a meritat-o.
omul care a iubit-o
până în ultima clipă a vieții
sale. omul din care a rămas
numai iubirea. cu toate astea
statuia își trăiește ferictă viața.
ea nu se întâlnește niciodată
cu omul deși sunt nebuni unul
după celălalt.


9.

apropierea de statuie mă împietrește.
strigătul necontrolat al fericirii
țâșnește puternic din mine într-o
absolută tăcere. apropierea de statuie
mă schimbă radical. vreau să fac o
impresie bună. efortul este mic și merită
să fie depus. în fond limba statuii mele
nu este chiar o limbă străină. este aceeași
limbă. fără glas.



10.

încerc s-o impresionez cu orice preț.
să îi fac cadouri. să îi dăruiesc flori.
de când m-am gândit la ea prima dată
astept în fața magazinului cu articole
pentru statui. astept cu o plăcere enormă
el nu se va deschide și nu se va închide
niciodată. aștept pur și simplu. aștept
statuia să vină spre mine întocmai.
cu sufletul deschis și închis în
același timp.


11.

în preajma marii întâlniri ce nu
are loc niciodată, statuia
își pierde speranța. are gânduri de
marmură neagră ce o împing spre
depravare. așa începe statuia să
bea. pe ultima sută de vodcă a mea.
așa începe ea să respire, cu ultima
mea răsuflare. și statuia ultimului
om pe care îl privesc în ochi
este mama sa.



12.

nimic nu mai înseamnă nimic
pentru statuia ajunsă la maturitate.
pentru statuia îndrăgostită de Omul
veșnic și a toate știutor. statuia își pierde
mințile când în oglindă se vede pe ea
cu plânsul înțepenit pe chipul și asemănarea
mea.

13.

oricine știe orice despre asta
o poate ajuta. pentru a își face
o părere exactă, statuia trebuie
să se înțeleagă cu îngerul.
numai îngerul meu știe ce este
în inima statuii îndrăgostite
de Omul pierdut.
atunci începe piatra să vorbească cu
aerul. cerul învață limba pământului
și invers. apa și focul se-mbată
rangă împreună
și merg ținându-se de mână
ca doi îndrăgostiți.
atunci albul se sărută cu negrul
de țâșnește lumina orbind întunericul.
atunci luna își mângâie câinii.
atunci timpului știrb își scuipă secundele
în palmă. atunci florile își arată gleznele.
atunci îngerul se roagă la îngerul său.
atunci statuia își face statuia libertății ei.
atunci când statuia și îngerul meu
vorbesc deschis și absolut sincer
despre speranțele de viitor.

DECIZIA (2002)

"dacă eu îi voi iubi, mă vor iubi şi ei şi mă vor ucide"

Este o dupăamiază de vară. Soarele coboară din cer şi se apropie de pământ. Ultimele raze zvâcnesc sub pielea elastică a aerului fierbinte, căutând cu disperare o crăpătură prin care să tâşnească peste şoseaua ce se întinde în faţa mea. Mă întorc acasă, acolo unde păsărelele ciripesc. Pe măsură ce mă apropii, nerăbdarea îmi sporeşte dilatându-se la maxim. În interiorul ei, dorul de cele dragi, de părinţi, de fraţi şi surori, de livezile de meri şi de lacul ce îşi împrumută culoarea şi adâncimea cerului, creşte enorm, devenind neîncăpător. Apăs pe acceleraţie până la fund. Cu mâna dreaptă pipăi după servieta cu bani pentru a mă asigura că se află încă acolo, deşi stiu că nu poate fi altfel. Nu îmi desprind nici o clipă ochii de la drumul cel drept. De la drumul din faţa mea. Pentru prima dată după mulţi ani de jafuri şi înşelătorii, de crime, violuri şi răpiri, mă simt în siguranţă. Pe bancheta din dreapta se află servieta cu bani. Pe servieta cu bani se află pistolul. În faţă planeta pământ. Mă uit la planeta pământ. Planeta pământ se uită la mine. Mâna pipăie iar. După pistol de această dată. Este încărcat cu piedica pusă. Totul este în ordine. Soarele răsare. Oamenii încă există. Soarele apune. Luna răsare împreună cu suita sa de stele. Oamenii încă există. Nici un motiv de îngrijorare. Şoseaua curge pe sub mine trăgând asfinţitul după ea. Şi tot aşa, stânga-dreapta, stânga-dreapta până când radio-casetofonul pierde semnalul sonor. Până când de după colţ, maşina poliţiei cu sirena aprinsă tâşneşte ca sângele dintr-o rană pe care o credeam deja cicatrizată. Se lansează în urmărire. Pistoalele se folosesc de noi ca să-şi mărturisească dragostea unul faţă de celălalt. Mă scufund în scaunul protejat cu placă de plumb pentru astfel de situaţii. Trag şi eu în cel care trage. Capul poliţistului se sparge ca un pepene aruncat de la etajul zece. Nici mai mult nici mai puţin. Miezul i se împrăştie peste tot. Pe lunetă, pe parbriz. Poate şi peste cer. Peste colegul său de la volan, murdărindu-l de sânge. Dacă se poate murdări cu aşa ceva. Acesta nu cedează şi continuuă urmărirea. Poate că o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz. Cine ştie. Poate. Pistoalele îşi caută privirile, admirându-se de la distanţă. Şi tot de la distanţă îşi trimit prin aer săruturi strivitoare. Dureroase. Irezistibile. De nesuportat. Săruturi ce le conduc spre nebunie, spre sinucidere. Începe să îmi tremure în mână şi nu îl mai pot controla. Se aruncă atins de sărutul orgasmic al celuilalt prin geamul lateral umplându-mă de cioburi din cap până în picioare. Viteza mi se montează în burtă cu putere. Mă lipeşte de scaun. Alunec pe panta speranţei. Şoseaua se îngustează imediat după curbă, aproape de casă. La câteva sute de metri în faţa mea un dalmaţian doarme întins pe mijlocul şoselei. Îl recunosc după pata neagră ce îi inveleşte jumătatea dreaptă a capului. Este tot ce a mai rămas din căţelul ce îmi spăla picioarele de praful copilăriei cu limba sa roz. Trupul său matur acum, se întinde pe toată lăţimea şoselei, blocându-mi trecerea. Claxonez. Fără nici un rezultat. Dalmaţianul rămâne nemişcat în faţa maşini mele ce se îndreaptă spre el neagră şi ucigaşă. Din spate ameninţarea îşi face simţită prezenţa. Mă gândesc să-l ocolesc dar nu am pe unde. Viaţa mea este ameninţată de viaţa lui. Şi invers. Unul dintre noi trebuie să moară. Unul dintre noi trebuie să se predea. El, câinele credincios sau eu criminalul în serie.
În ultimul moment mă hotărăsc să frânez. Mă opresc cu roata din faţă chiar lângă capul câinelui ce doarme în continuare liniştit pe mijlocul şoselei. El mă visează întorcându-mă acasă desculţ din călătoriile neobosite ale copilăriei. Din livezi. De pe marginea lacului. Sau poate că nu. Poate este pierdut doar într-un somn trist fără vise. Cine ştie. Este bătrân şi singur iar scârţâitul roţilor nu îi mai penetrează auzul. Poate nu chiar atât de bătrân încât să nu se bucure văzându-mă.Cobor din maşină şi mă apropii de el, gata să mă predau într-o mângâiere. Dar el nu mă simte şi tristeţea mă cuprinde văzându-l cum doarme aşa cu botul lui negru aşezat pe o labă, cu nările învolburate de respiraţie, singura ce i-a rămas încă tânără. Soarele i se strecoară printre petele negre. Printre firele de blană. Sirena se aude din ce în ce mai aproape. Maşina poliţiei intră în curbă cu o viteză de mii de kilometri pe oră. Totul se întâmplă într-o clipă sub privirea mea paralizată între maşina poliţiei, maşina mea şi câine. Şoferul se sperie. Frânează brusc trăgând de volan spre stânga. Spre dreapta. Şi iar spre stânga. Încearcă să evite impactul. Dar şoseaua este mult prea îngustă, viteza prea mare şi distanţa dintre maşina mea, parcată cu roata lângă botul dalmaţianului, şi maşina poliţiei aproape inexistentă. Este mult prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Impactul este violent. Necruţător. Maşina mea este aruncată în faţă, trecând cu roata peste capul câinelui. Visele i se împrăştie în toate părţile. Albe şi cenuşii. Rămân suspendate pentru o clipă în aer după care se prăbuşesc cu zgomot într-o linişte de ciment. Limba roz îi răbufneşte printre dinţi. Sângele roşu şi cald al câinelui curge din capul alb-negru al câinelui. Prin gura câinelui. Prin nările câinelui. Peste asfaltul gri şi rece al şoselei. Mă uit în ochii lui adânci ca nişte oglinzi, îl văd pe el, pe poliţist cu pistolul îndreptat spre mine, apăsând pe trăgaci şi abia acum înţeleg şi plânsul îmi tâşneşte prin păr de fericire.

CER CER (2002)

"what the fuckare we doing out herein the middle of thedesert?"

În dimineaţa aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliştii strânşi la poalele dealului dormeau cu braţele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice şi câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenuşii ce-i priveau ca pe nişte oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-şi ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc şi atunci singura ce părea că mai trăieşte era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniştea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu ştiau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume. Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai ştiau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranţă ce acum părea absurdă , sucombase în faţa unei somnolenţe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată şi tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe nişte fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie şi neînţelegere. Se adunară cu toţii în jurul lui striviţi de un sentiment de vinovăţie criminală căruia în zadar se luptau să-i facă faţă. Ştiau că nu puteau merge şi ei mai departe şi primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aştepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoşat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toţi. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească şi să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferinţa umerilor. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăşte un şuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii şi ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji şi de acolo pe genunchii nervoşi. Nu ştia dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust aşa părea să fie. Cerul cobora şi-l strivea sub nesfârşitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanţă cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuşi. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuşi să dispară şi el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-şi privirea de trupurile lor. Erau obosiţi, călătoria le sleise puterile şi nu vroiau decât să doarmă, să doarmă şi să aştepte cuprinşi de amorţire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens şi vâscos şi nici o umbră nu-i supravieţuia. Dimineaţa păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din faţa îşi înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze şi se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată şi rece. Le era frig şi foame. Îi durea ceva şi nu puteau spune cu precizie ce. Păsările îşi încurcau ghearele în părul lor. Erau prinşi sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roşu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocaţi fără voia lor. Zilele îşi pierdeau şirul şi din rana aceea palidă nu ieşea nici ţipenie de om. Nici o speranţă că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceaţă densă şi gelatinoasă prin care nu reuşeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă şi neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ţinea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alţii, gândul la cei ce-i aşteptau să se întoarcă acasă. Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spaţiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creştetele, obligându-i să-şi plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece şi neîncăpătoare. Dimineţile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviţi cu invidie de cei înalţi. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le şi ultima speranţă. La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agăţau cu mâinile de cer şi strigau "vrem să rupem cu dinţii carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie şi putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoşa din acoperişul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învăţat rând pe rând să-şi recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale şi spermă. Pământul se comporta ca o amantă.Seara se strângeau în jurul biciletelor şi tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulţumeau să învelească pământul cu oasele acelea uşoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnaţi, oferindu-şi unul altuia trupul infometat de iubire. Îşi astâmpărau foamea rupând bucăţi mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroşea dinţii, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năştea câte o nouă dimineaţă. Ele însemnau căldură şi lumină. Acestea nu trăiau însă mult şi o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spaţiu. Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbuşindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce ameninţa să-i înghită pe toţi. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu ştiură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistenţa. Erau sătui de aşteptare.Urcară tăcuţi şi îngânduraţi fără să privească înapoi. Ajunşi la marginea hăului îşi culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în faţa lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald şi bine. Lumina îi ameţea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puţini îşi mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră şi deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai uşoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanşa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduţi spre bila aceea galbena într-o dimineaţă permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-şi mai făcea simţită prezenţa. Dealurile parcă dormeau visându-şi singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci şi una de dimineţi.

CREIONUL NEGRU

(scurt metraj)

Peisaj cu dealuri frumoase. Dealuri verzi cât se poate vedea în zare cu ochiul liber. Imaginea trece de primul deal. Trece şi de al doilea.

În valea dintre al doilea şi al treilea deal se vede de sus o armată. Soldaţii sunt îmbrăcaiţ în uniforme verzi ca iarba. Cu greu li se distinge forma. La început se văd doar capetele plutind parcă singure în aer. Mii de capete de soldaţi purtând căşti de război. Fiecare dintre ei ţine în mână câte o mitralieră de asalt cu baionetă. Imaginea coboară la nivelul pământului.
Din cauza uniformelor de culoarea ierbii armata seamănă mai mult cu o mulţime de capete, acoperite de căşti militare, capete înfipte în baionetele puştilor mitralieră ca în nişte pari. Numai capul soldatului din faţa armatei pluteşte în aer fără a fi sprijinit în baionetă. Este capul generalului. Capul generalului se vede numai din spate. Nu i se vede faţa. Se vede doar o mână gesticulând deasupra capului generalului.

Generalul:

Suntem stăpânii pământului. Cei ce nu se vor supune vor învăţa pe pielea lor ce înseamnă mânia noastră. Supunere sau moarte!!!!!!!

Armata de capete începe să se mişte ca nişte valuri între cele două dealuri.

Armata:

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

În timp ce armata urlă dezlănţuită soldaţilor li se văd dinţii şi armata arată ca nişte valuri verzi cu dinţi umani în loc de spumă, pe creastă. În aceste condiţii, armata seamănă cu marea în furtună. O mare cu valuri verzi care se mişcă în ritmul căştilor de război ce aparţin soldaţilor. O mare cu valuri spumegând ca niste guri pline de dinţi gata să devoreze orice le iese în cale.

Generalul:

Aţi fost alături de mine până acum. Am ajuns atât de departe. Mai departe de atât nu avem unde ajunge. Aceasta este ultima noastră bătălie şi apoi oriunde vom fi, vom fi acasă! Cine este cu mine?

Armata:

Aaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaa!!!!

Generalul ( ridicând mâna deasupra capului plutitor):

După mine înainteeeeeeeeeeee!!!!

Armata începe să se agite din ce în ce mai tare punându-se în mişcare. Soldaţii se mişcă ca un corp comun, ca o masă compactă ce urcă rapid dealul din faţa lor şi ajung în valea dintre primul şi al doilea deal. Încă nu li se văd trupurile. Ele parcă nici nu ar exista datorită camuflajului perfect. Se vede numai un pătrat enorm plin de căşti militare aliniate perfect care traversează dealul. Şi gurile urlând.

Peisaj cu dealuri la fel de frumoase ca în prima scenă. Pe al doilea deal se vede clădirea unei şcoli. O clădire impunătoare. Clădirea unei şcoli cu tradiţie.
Pe culoarul şcolii un om de serviciu aleargă disperat ţinându-se cu mâinile de cap. Chipul lui exprimă groaza. Omul de serviciu parcurge în fugă culoarul lung şi dă buzna în clasa de la capătul acestuia. În clasă sunt cincizeci de copii aşezaţi în bănci împreună cu profesorul. Profesorul este întors cu spatele la copii în momentul în care omul de serviciu intră brusc în clasă, scriind ceva cu creta albă pe tabla neagră. Copii sunt îmbrăcaţi în uniforme. Au cămăşi albe. Băieţii poartă pantaloni negri iar fetiţele fuste. Atât fetiţele cât şi baieţii au caietele deschise în faţă. Paginile unora sunt albe. Paginile altora sunt scrise doar pe jumătate sau mai puţin. În schimb toţi ţin în mână câte un creion negru cu o lungime de aproximativ 20 de cm. Creionul negru este scos în evidenţă de fundalul alb imaculat al cămăşilor albe.

Omul de serviciu urlă cu vocea precipitată:

Suntem atacaţi! Suntem atacaţi!

Profesorul se întoarce cu faţa spre omul de serviciu. În spatele lui pe tabla neagră este scris cu cretă albă şi subliniat: a pierde. Sub verb scrie: eu pierd, tu pierzi, el pierde, ea pierde, noi pierdem, voi pier. Profesorul pune creta pe catedră. Pumnii copiilor strâng cu putere creioanele. Creioanele încep să tremure din cauza strânsorii puternice. Pe fondul alb al cămăşilor se văd o mulţime de creioane negre tremurând. Profesorul se îndreaptă cu paşi repezi spre fereastră şi o deschide. În zare se văd dealurile verzi şi liniştite. Liniştea este însă tulburată de marea de capete cu dinţii încleştaţi, capete acoperite cu căşti, capete care scot un zgomot înfiorător pe măsură ce trec deal după deal. Profesorul se întoarce spre copii. Copiii ţin în continuare creioanele în pumni. Copii se ridică în picioare şi încep să fugă dezordonat spre uşa clasei ţinând creioanele în mâini. Năvălesc pe holul şcolii ca şi cum ar fi sunat clopoţelul care anunţă recreaţia. Toţi copiii ies pe uşa ce dă în faţa şcolii. În faţa şcolii se află aliniaţi deja câteva sute de copii purtând aceeaşi uniformă. Fiecare copil ţine strâns în pumn un creion negru cu vârful foarte ascuţit. Creioane identice. Copiii care au ieşit din clasă se alătură armatei de copii deja aliniate în faţa şcolii.

Două dealuri verzi. Pe primul deal se află şcoala cu armata de copii în faţa ei. De pe creasta celui de al doilea deal coboară ameninţător armata de capete înfipte în baionete. Capete purtătoare de căşti.

Generalul urlă:

Înainteeeeeeeeeeee!!!!


Profesorul urlă:

Înainteeeeeeeeee!!!!

Armata copiilor ce ţin strâns creioanele negre o ia la fugă spre armata generalului invadator.

Generalul urlă:

Foc!

Soldaţii încep să tragă. Copiii încep să cadă. Copiii aflaţi mai în spatele armatei ce apără şcoala calcă peste cadavrele copiilor care s-au aflat în primele rânduri şi se năpustesc asupta armatei conduse de general. Se dă o luptă crâncenă. Soldaţii trag cu mitralierele şi înjunghie cu baionetele. Copiii dau sălbatic în stânga şi în dreapta cu creioanele ascuţite. Sare sânge. Se aud ţipete de copil. Gloanţele şuieră. Apoi se lasă liniştea. Pe câmpul de luptă dintre cele două dealuri copiii zac împrăştiaţi pe jos fără suflare.

Generalul se controlează de răni iar după ce se asigură că nu are nimic în afară de un x scris cu creionul negru pe piept, nimic din ce ar putea să îi pună viaţa în pericol, urlă:

Victorie! Victorie!

Soldaţii urlă şi ei ridicând mitralierele în sus:

Victorie! Victorie!

Două dealuri verzi. Aceleaşi dealuri. Între ele se află armata generalului cu puştile ridicate spre cer. Imaginea coboară la nivelul pământului. Pe jos cadavrele copiilor căzute claie peste grămadă la picioarele soldaţilor. Printre cadavrele copiilor se văd creioanele negre. Uniformele verzi ca dealurile nu lasă corpurile soldaţilor să se vadă nici acum. Pe uniforma verde ca iarba proaspătă a fiecărui soldat este scris un x cu creionul negru. Pe măsură ce imaginea asupra armatei de capete ce urlă victorie victorie victorie, devine completă, x-urile îşi pierd forma devenind puncte. Fiecare soldat al armatei are pe piept un punct chiar în dreptul inimii. Punctele de pe piepturile soldaţilor s-au unit formând linii iar liniile litere. Armata generalului arată ca un deal verde plin de mitraliere cu câte un cap de soldat înfipt în baionetă. Iar sub aceste capete scrie de mii de ori cu creionul negru pe verdele proaspăt:

VOI PIERDEŢI

CLORHIDEEA

Emiliei

(scenariu scurt-metraj)



un dormitor mare cu pat pe mijloc.

În pat dorm o femeie şi un bărbat. Amândoi sunt tineri. Femeia deschide ochii, cască şi se ridică în fund. Este complet goală. Bărbatul întredeschide ochii. Femeia se scoală din pat şi îşi pune chiloţii. Bărbatul întinde mâna după ea şi o trage de elasticul de la chiloţi. Femeia se apleacă şi îl sărută.

Femeia:

Mai dormi este încă foarte devreme.

Femeia se îndreaptă către uşa dormitorului. Bărbatul deschide ochii şi se ridică în fund.

Bărbatul:

Unde te duci? Vino înapoi.

Femeia:

Mă duc să fac un duş şi vin imediat.

Bărbatul:

Mai stai puţin cu mine.

Femeia:

Nu lipsesc mult. Mă întorc în zece minute. Vreau să fiu proaspătă pentru tine.

Bărbatul o urmăreşte cu privirea. Femeia iese din cameră şi închide uşa în urma ei. Bărbatul stă două secunde nemişcat apoi îşi ia avânt vesel, se arcuieşte şi sare în picioare. Se duce spre fereastră şi trage draperiile. Pe pervazul ferestrei se află un ghiveci în care trăieşte o orhidee. Nu priveşte nici o clipă în jos la stradă. Îşi ţine privirea dreaptă şi vede doar salcâmii înfloriţi. Trage aer în piept şi se întoarce în cameră. Trece pe lângă pat. Se îndreaptă spre şifonier. Deschide şifonierul, se apleacă şi scoate o cutie de pantofi. Deschide cutia şi scoate din ea o cutiuţă mică de lemn. Din cutia de lemn scoate un inel de logodnă. Îl priveşte câteva clipe apoi îl pune la loc. Închide cutia şi o bagă înapoi în cutia de pantofi pe care o pune înapoi în şifonier. Bărbatul se îndreaptă spre uşă şi iese din cameră.



Holul casei cu câte o uşă pe fiecare parte.

În fundul holului se află baia. Se aude apa curgând. Femeia cântă. I se aude vocea. Destul de slab la început. Apoi din ce în ce mai tare pe măsură ce bărbatul se apropie. Bărbatul deschide uşa de la baie şi intră.

Baia este mare. În dreapta este veceul. În stânga este chiuveta. În faţă o cadă mare în care se află femeia. Femeia nu se vede foarte clar. I se distinge însă silueta prin perdeaua impermeabilă trasă peste cadă. Pe jos, la baza căzii zace aruncată neglijent o mantie neagră cu glugă. Peste mantie chiloţii femeii. De sub mantie iese o lamă ca de coasă foarte ascuţită şi strălucitoare. Poate fi vorba şi de un cuţit. Bărbatul se duce spre veceu şi se pişă. Apoi vrea să tragă apa dar în ultimul moment se răzgândeşte. Femeia nu observă că bărbatul este în baie cu ea. Femeia continuă să cânte stând în picioare sub duş. Bărbatul devine grijuliu să nu fie observat. Apoi ia repede mantia neagră de pe jos cu tot cu lama strălucitoare înfăşurată în ea şi iese din baie. Închide uşa având grijă să nu se audă nimic.

Hol.

Bărbatul merge pe hol cu mantia neagră în mână. Se opreşte în dreptul uşii din dreapta şi o deschide. Acolo se află o debara cu tot felul de produse de curăţenie. Bărbatul scoate un lighean şi un bidon mare de clor. Închide debaraua şi se întoarce în dormitor cu mantia, bidonul de clor şi ligheanul.

Dormitor.

bărbatul intră în dormitor şi încuie uşa cu cheia. Apoi toarnă clorul în lighean şi scufundă mantia neagră în el. lichidul începe să se înnegrească treptat până devine negru de tot. Bărbatul ia coasa şi se duce cu ea spre orhidee. Taie floarea cu coasa. Pune coasa deoparte şi miroase floarea. Apoi pune floarea cu grijă pe pervaz, apucă coasa îi rupe lama şi o aruncă pe geam în coroana de salcâmi. Florile albe se fac negre şi strălucitoare. În ele se oglindeşte soarele. Bărbatul apucă orhideea şi o fixează pe coada coasei în locul unde fusese lama. Coada de la coasă înverzeşte pe loc şi se transformă în tulpină. Bărbatul se îndreaptă spre pat şi aşează orhideea pe perna femeii. Apoi se duce la şifonier. Scoate repede inelul din ascunzătoare şi îl aşează pe perna femeii lângă orhidee. Fuge repede la uşă. O descuie după care se bagă la loc în pat. De pe hol se aud paşi şi vocea femeii care cântă. Din ce în ce mai tare.

biserică

Bărbatul şi femeia stau în faţa altarului. În faţa lor este un preot. Bărbatul este îmbrăcat în costum de nuntă. Femeia în mireasă. Femeia poartă mantia albă cu glugă ca pe o rochie de mireasă. În loc de buchet ţine în mână floarea de orhidee.

Preotul:

Popescu Emilia, de bună voie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie pe Valentin George, să îi fii alături la bine şi la rău până când moartea vă va despărţi?

Femeia:

Da!

Preotul:

Valentin George, de bună voie şi nesilit de nimeni o iei în căsătorie pe Popescu Emilia, să îi fii alături la bine şi la rău până când moartea vă va despărţi?

Bărbatul:

Da!

Preotul:

Prin puterea cu care am fost investit de Cel de Sus vă declar soţ şi soţie. Poţi săruta mireasa.

Bărbatul se întoarce cu faţa la femeie. Femeia se întoarce spre el. Bărbatul îi dă jos gluga albă. Cei doi se privesc în ochi ţinându-se de mână. Îşi zâmbesc.

SFÂRŞIT

POSIBILITATEA DEZ-ASTRULUI


După ultima statistică prezentată publicului de către specialişti, în prezent există 194 de ţări pe suprafaţa globului pământesc. Asta înseamnă în linii mari şi spirit naţional că atunci când Superman a aterizat cu nava aia a lui în formă de castană erau şanse de aproximativ 0,5 procente ca el să cadă pe teritoriul ţării noastre şi să fie român. L-ar fi chemat Kent Lung, probabil, şi nu ar fi fost exclus să fie tot ziarist. Asta, bineînţeles, dacă ar fi căzut în curtea unor oameni educaţi, caz în care, mic fiind, ar fi dus România în Cartea Recordurilor pentru cea mai mare castană predată la şcoală în clasele unu-patru. Altfel, castana ar fi fost pe loc dezmembrată şi vândută la fier vechi, situaţie în care existau mari şanse ca Superman sa fie frate vitreg cu C. Amir, 31 de ani, D. Bairam, 32, A. Iusein, D. Samelen, 33, sau A. Samir, 31, toţi din Constanţa. Privat de o educaţie adecvată în detrimentul meseriei de hoţ de rând pe care nu prea îl duce mintea, Superman ar fi trebuit să îşi câştige existenţa numai prin forţa muşchilor săi. Atunci să te ţii! Avioane furate în zbor din jurul pasagerilor fără ca aceştia să simtă ceva. Sateliţi ruseşti şi americani aduşi la poarta depozitului de colectare a fierului vechi aparţinând S.C. Ristea Service S.R.L. din Constanţa. Capace de canalizare, predate în fişicuri de câte 100. Totul, la centrul de colectare. Totul, la topit. Ce mai, fierul s-ar scurge şiroaie din topitorii, înroşind pământul. Planeta Albastră s-ar fi numit Planeta de Fier, drept pentru care, în conformitate cu cele văzute în casa părintească, o va fi dus şi pe ea, la rândul ei, la topit. Scoasă de pe orbită şi aruncată cu putere direct în soare, în vreme ce Superman cu fraţii lui în spate ar fi privit cu stupoare cum se dezintegrează universul chiar sub privirile lor. Din moment ce exista o şansă, oricât de mică ar fi ea, ca acest lucru să se întample, ne putem considera norocoşi că până la urmă nu s-a întâmplat, iar adevărul este mai puţin extraordinar, mulţumindu-ne. Şi adevărul-adevărat este că C. Amir, D. Bairam, A. Iusein, D. Samelen şi A. Samir au fost prinşi de jandarmii constănţeni în timp ce sustrăgeau deşeuri feroase din zona grădinilor din apropierea căii ferate care tranzitează cartierul CET. Pe numele lor au fost întocmite dosare penale.

POEM CU BECALI

GIGI BECALI SALVEAZĂ VIEŢI. Cum deschid televizorul asta îmi sare în faţă! Păi cu mersul pe apă a rezolvat-o. Are barcă şi colace de salvare. Dacă nu are el, are măcar un prieten care are. Ori că-i Isus ori că-i Sf. Petru, care-i diferenţa? Între ei este doar o uşă şi cheile sunt la ăla care vrea să intre peste ăla care nu vrea să iasă. După ce s-a gândit mai bine şi s-a ras de câteva ori pe mâini tot aşteptând să i se îngroaşe firul de păr până se transformă în fulg şi apoi în pană, Gigi Becali şi-a luat un avion. Pentru moment nu i s-a părut prea confortabil. Îl măcina un gând sfânt. Dacă îi vor creşte totuşi brusc aripile alea în timpul zborului spre Madrid şi el se va trezi purtând avionul ca pe o cămaşă cu mâneci de fier. Restul sunt mărunţişuri. Să fie lumină în Ferentari. Şi a fost. Câteva sute de mii acolo. Iar acum salvează vieţi. Şi eu nu am încotro, cu riscul de a-mi smulge părul din cap trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că Gigi Becali este Isus reîncarnat. El visează în secret şi faţă de sine că va venii vremea în care va avea mai multe nume printre care şi Mielul Domnului. Mielul va fi evident numele mic. Mielul va scrie şi pe avion.Acum aplauze. A dat bani mulţi pentru asta. Dar uite-l că vine. Mă rog să nu se apropie. Genunchii încă îmi mai trebuie. Am totuşi două pietre mari la rinichi pe care el să îşi scrie poruncile. Fug cu ele în mâna întinsă după autograf. Apoi el îmi întoarce spatele întrebând bărbatul fără mâini de ce nu-l aplaudă. Îmi întoarce spatele chiar după ce înmulţeşte peştii lăsându-mă cu milioane de curve pe cap.

CERNEALĂ




Cerul începe aici. De pe pământ. Din oameni şi negreşit din Tine.


“Un suflet are şanse mici să nimerească în corpul ce i se potriveşte. Ce să mai vorbim de două suflete.”


În fiecare an trăiesc şi ziua morţii mele.
După ultimele calcule am douăzeci şi şaşe de ani
şi douăzeci şi şaşe de morţi.

Şi astfel viaţa câştigă toate bătăliile
dar niciodată războiul.

Pentru că mă gândeam prea mult la tine
în zgomotul acestui câmp de luptă,
îţi crescuseră flori vesel colorate în cap.

Aşa a aflat de fapt ce gândeam despre ea.
Şi tot aşa se apropie de mine. Mă adulmecă în şoaptă
şi se-ntinde.


“Sunt o cerşetorare la colţul gurii tale.”

Cu gândurile pe care mi le dăruia în schimb se hrănea îngerul
din mine, făcându-se mare. Crescând de la Eu la DumnezEu.

Pentru că eu scufundat în adâncurile vieţii
de aici de pe trotuarul ce îmi hrăneşte dansul
în faţa lumii ş-a luminii o învelesc cu paradisul în
fiecare noapte rece înţepenită în ochiul cărnii mele

cu capul pe pernă şi cu faţa întoarsă spre îngerul din mine
privirea îi alunecă puţin într-o parte atingând acelaşi vis
în care zebrele cu dungi paralele se opreau şi îmi zâmbeau
pentru ca eram foarte natural despicat dintr-o femeie pe care dorinţa
mi-o injectase în sânge. Tu. Cum se zice.


Cu acest gând m-am asezat pe trepte. Lângă un stol de pescăruşi.
Tu te-ai ascuns de mine-n mine.
Biserica era aşa de grea încât aerul din jurul ei
era foarte uşor de respirat. Doar tu eşti mai uşoară
şi te ridici deasupra lui plonjându-mi în suflet.

“te iubesc până când nu va mai veni toamna”


amintirea acestei clipe mă aruncă pe ţărmul
din burta mamei mele pe unde de nenumărate
ori mă plimbam singur. Şi tot aşa visam.

Acolo am atins pentru prima dată timpul ei.
Ştiind cum trage de minut. Cum îl întinde în ore
Fragede şi infidele. Cu tot adevărul meu
Închis în ele.

Şi adevărul e că este bine aici sub cerul cu această
Formă şi culoare.

Că paradisul este în drumul meu,
dacă nu crezi priveşte indicatoarele.

Ea se aşează lângă mine. Nu vede stolul din spatele meu
cum nici eu nu vad norul în care şi-a prins părul din care
a început să plouă.

Ca de fiecare dată spaţiul se restrânge.
Ea se adânceşte la infinit pe contrasensul
privirii mele cu vârful privirii ei înfipt în
veselie.

Se picură prin perfuzie până când în urma
Implantului am două priviri, două respiraţii
Şi două suflete.

După acest ultim calcul am patruzeci şi nouă de ani
Şi patruzeci şi nouă de morţi. Însă mult mai fericite.

Căci două vieţi înving mereu o singură moarte.


Zâmbesc şi tac. Tace şi ea.
Şi mă priveşte şi Mă îngereşte.





FRUMUSEŢE

“cumpăr sufletul diavolului”- anunţ la mica publicitate



Între placenta elastică a mamei şi placenta
fărămicioasă a pământului mâinile mele se întind
cu palmele deschise
şi îmbrăţişează în grabă alţi oameni la fel de
străini mie pe cât de străin nisipul de pe fundul
oceanului îi rămâne soarelui. cuprind alte mâini
asemeni lor. se înşurubează în piepturi albe şi
arogante din care laptele erupe şi se amestecă cu lacrimile,
cu sângele, cu roua dimineţii, cu ploaia, cu urina, cu transpiratia.
cu sperma înourată şi ameninţătoare.
nimic din ceea ce poate fi amestecat nu rămâne altfel.


Nu stau leneş şi nici întrebător, iar ceea ce
visez trăiesc întocmai, chiar şi atunci când sunt
prăbuşit, strivit zilnic de greutatea începutului,
căci nimic nu a începu altădată, nimic nu s-a întâmplat
mai devreme de acum şi soarele ăsta nu este nici el acelaşi
cu cel de care îmi aduc aminte iar cine crede
că mă cunoaşte azi
pentru că m-a întâlnit ieri va râde şi
se va bucura văzând ca s-a-nşelat.

Când o fată tânără, plină de iubire, cade
de pe casă şi îşi zdrobeşte capul de piatra
pe care piciorul meu o ocoleşte cu atenţie,
ochii mi se bucură de această formă
nouă în care se organizează materia.

Nu cred în nimic din ceea ce mi-ar pune
viaţa în pericol, însă nici nu ignor aceste
siluete abstracte, scrise sau calculate
disipate de lumina astrului ce-mi creste în burtă şi
tâşneşte sălbatic de sub pielea mea uimindu-mă, precum firul ierbii
uimeşte zăpada ostilă cu răsăritul ei cloroformic.

Ştiu numai ce simt, dar ce gândesc îmi oferă putere
şi răspunsuri ce mă fac iarăşi să mă-ntreb,
şi astfel, numai ce este frumos este adevărat. o crimă
ce-mi potoleşte setea de sânge. o femeie pe care
o rad în cap şi dezbrăcând-o de haine, o dau afară pe
coridorul blocului, plină de lacrimi şi urlete
disperate ce vor atrage priviri străine asupra ei.
un răsărit înarmat până în dinţi cu nostalgii absurde ,
ca un grănicer
ce-mi fură mult timp privirea
cu sofisticăria-i emotivă făcându-mă să nu
îmi amintesc niciodată că în spatele soarelui,
miracolul explodează după miracolul
dinaintea sa. o pădure proaspătă în care cântecele
păsărilor se împletesc altfel în fiecare loc, obligându-mă
să cercetez cu atenţie toate emoţiile ciripite până uit că
de aş fi ieşit la vreme din frunzişul halucinant dragostea ar fi
sărit în faţa maşinii mele, rănindu-se foarte uşor.
surâzător şi superficial.

Pe marginea lor, diavolul se sprijină în zâmbet. se dezvoltă
în alergare la picioarele mele dând din coadă.

“Mă duc singur, nu înţeleg ce nu înţelegi,
nu înţeleg ce nu-i de-nţeles”
ea mă priveşte prin toţi oamenii de-odată,
de-a lungul amintirii.

Sunt foarte limpede şi senin.
am venit singur. nu am nimic la mine, nici
măcar corp nu am. nu ştiu ce să fac dar
aşa te pot privi mai bine. aşa te pot
părăsi fără să strigi. fără să te opui masacrului
supravieţuitor al digului din maimuţă.

Ce păcat că nu mă poţi auzi şi tăcerea te face să minţi.
să mă împingi din evoluţie.

Mă gândeam la cele două perne rotunde
pe care m-am abandonat, dezvelindu-mă,
ca să ajung la tine.

Masca de om a fost doar lovitura precisă
şi ucigaşă a începutului. aşezată de curând
înainte de lacrimă. înainte de confuzia detectată
de-a lungul furtunii. totul s-a petrecut între părinţi,
în unicul leagăn al copilăriei, pe mijlocul
podului de carne de unde am învăţat înalţimea întunericului
să-mi împletească pielea.

“te iubesc dragul meu pentru că te pot ucide”.

Ea cumpără sufletul diavolului şi se întoarce la mine
ca la început, cu palmele larg deschise, gata să-şi
manifeste absenţa din mijlocul crimei ca şi
cum ar fi fost singura vinovată.

”ce pula mea vrei? Nu-mi amintesc
de tine. Eşti doar o curvăăăăăăăă?
Îmi pare rău,
nu am ştiut. Mi-a făcut plăcere să te recunosc în
aceste condiţii.”

Universul complotează pe faţă. Cheltuieşte miliarde
de stele pentru ca miracolul ce sunt
să se întâmple şi sfârşitul lui să-l
masturbeze direct în alb.

Nu pot fi nefericit purtând mitoza albastrului mării
sub costumul împotriva albastrului mării al
scafandrului introvertit ce ridică cu respect capacul
vaginului ontologic înainte de a se scufunda
în bezna şi fragilitatea interiorului personal.

Nouă mii treisute patruzeci şi două de apusuri
s-au rătăcit pe continentul înghiţit de apele
nimfomane ale corpului aplecat pe victorie,
tot atâtea răsărituri şi eu o dată cu ele mă caut
prin înotul stării tale de vis şi
ies la suprafaţă în lumina holului antic
plin de lichidul rahidian al planetei
nervos la maxim şi gata să mă ofer în dar
cercetătorilor, specialiştilor, inventatorilor
şi descoperitorilor ce se vor mulţumi cu mesajul
pe care sufletul meu sfărâmat de veselie l-a
încrustat în zâmbet pe gipsul cufundat în cele două perne.
rotunde.

Doamna mă aşteaptă în atmosfera nebuniei
cu moartea ascunsă între labii ţinându-mi piciorul pe gât.
“priveşte în sus” şi-ntr-adevăr , fără să vreau privesc în sus,
din început nu se vede nimic în rozul
pregătitor al dragostei fără corp, plâng pe lentoarea
introspectivă a revenirii, a recuperării,

pentru că
cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire,
ucis în diavol de înspăimântătoarea frumuseţe



GEORGE ANVINS


Nu ştiu ce m-a apucat să-ţi spun chestia cu pantoful
doar că domina oraşul de sus , nici dacă îţi aminteşti
nu sunt sigur. Erai bosumflată aş putea spune puţin supărată
pe comportament. Dar asta nu depinde de mine.
Alunecam pe senzaţia deşertului mov, pe farurile capotei
învelite de posibili trecători. Asta credeai tu.
Cineva mă trăgea de cuţit
nu ştiu dacă îmi curgea sânge. Tot ce-i posibil.
Treptat totul a devenit foaaaarte larg şi neîncăpător
în contur.

Eram vesel şi nepăsător, mă plimbam cu
trandafirul de plastic în mână cum s-ar zice un pic
cam distrat. Apoi aerul a devenit de sticlă şi
mi-a fost frică să merg mai departe. În fiecare dimineaţă
aceeaşi poveste. În fiecare dimineaţă peisajul se
curbează în oglinda lacului antic, sub gheaţă. nu ştiu dacă chiar sub cui...
prin preajmă oricum.

te iubesc. e tot ce ştiu despre planetă .
despre liniile ce-mi aleargă prin bezna retinei
ca într-un sevraj canibal al prăzii neprăduite
de acelaşi trup,
disperarea este convexă şi se loveşte de dig, de ţărm, de rază.
ricoşeul mă ia prin surprindere.
mi se mulează pe chip. nu chiar până sub bărbie. înţepeneşte între buze,
pe vârful limbii să spunem. acestei mitice limbi cu care negrii
îşi satisfăceau mamele despicându-le în autostrăzi pe care ne ciocnim frontal.

ea este sora mea şi
de când am ocolit împreună hăul imaculat al veceului ce se deschidea
în faţa noastră prin aceeaşi femeie
am început să alunec pe rana deşertului mov
populat cu specii pe cale de dispariţie, devenind tot mai
curat, mai neted la frecare, privirea este şi ea istovită şi nu se sprijină pe
nimic. nu cred că înţelegi. nu cred că poţi să înţelegi şi
mai ales nu cred că te răscoleşte ceea ce eşti. sau poate
mai mult de atât...

noaptea trecută stăteai întinsă pe pat cu vocea
retezată de cuţitul fierbinte al criminalului în serie
din gură îţi curgeau gândurile lui mai albe ca amfetamina
ţi se prelingeau pe bărbie, pe piept, pe burtă,
îţi explodau peste cearcăne.
tu atunci la cine te gândeai?

la ce te gândeai? sau poate doar vroiai
ca autorităţile să nu depisteze niciodată posibilul
cadavru ucigaş pe care ţi l-am montat în burtă


uimirea este imaculată şi mi se vede pe chip.
"de fiecare dată când te dezbrac nu ştii pe ce lume te afli"

"sunt doar o fetiţă ce-ţi zâmbeşte cu petarda
aprinsă în colţul gurii colecţionez
peşti pirania mă zbat mereu între aceeaşi
femeie sunt copleşită de invazia stelelor pe
care mi le storci prin piele dorm în cer printre cearceafuri pătate
de poluţia gemenilor
confund dragostea cu nostalgia
, sunt măritată cu şarpele boa,
cred în incredibil , stau cuminte
sigilată sub masca vidată
a colonizării aşteptând veşti
de la rezistenţa umana
pe cale de a fi exterminată.”

ştii, mă întorc acasă copleşit de senzaţia albă a iluziei
lasă-mă să cred că este o chestie imposibil de realizat
de pierdut, de fapt nu ştii, nu cred că vrei să ştii, nu
cred că vrei nici măcar să crezi că nu te mai pot ajuta să crezi
că vrei să crezi în vârsta imaculată a copilariei,
"serios? Să-mi sari în ajutor? "

de fapt chiar în centrul atenţiei nu ţi se întâmplă nimic confuz
sau oricum plăcut, mă las savurat , atins de speranţa că va fi bine.
"bine sau rău?"
acum îl ai în faţă, te poţi orienta prin întunericul umanităţii folosindu-te de
corpul său ca de o planetă curioasă de felul în care poate aluneca pe altă planetă

"toată seara m-am gândit numai la tine şi la
ce te gândeşti când eşti singur, intunericul e gol
şi mă priveşte cu durere, nu-l întrerupe nimeni, nici
măcar tu nu-l întrerupi pentru că singurătatea ţi-a
ocupat tot timpul cu tristeţea-i de mamă ce-şi
jeleşte fiul ucis de ea."

luna pare şi ea istovită şi se agată de val,
se murdăreşte cu frişcă până peste buric,
se inmulţeşte pe rază
e doar o stare critică de moment căci dragostea intră şi mă
surprinde abandonat pe autostradă, fără corp..


şi nu mi s-a părut deşi totul s-a petrecut departe, mult
prea departe, între orbite, în găurile portocalii
ce mă informează despre ce mi s-a părut că se petrece.

încă suntem aici nu am fugit împreună.
nu am determinat nici un accident
totul în jur e moale şi se joacă
cu mine



numai că ea se întoarce şi-mi promite că se va murdări
cu toate calamităţile deodată.
nu ştiu ce să zic. e tot ce pot să-ţi zic.
de fapt asta zic.

că am vrut să te doară. că n-a fost nici o crimă în cutia cu lame
de ras, nici o sinucidere crestată cu alb în învelişul planetei
globulele mele au murit în globulele tale
verighetele au retezat degetele
infectate de infuzia galaxiilor roz, albe, roşii pe care ţi
le-am aşezat la picioare deşi tu dragostea mea nu ai apucat niciodată
să calci pe ele sau să le înveleşti măcar în cerul de sub sprâncene,

că oraşul e gol fără tine şi mă umple de veselie.



IUBIRE



Dragostea. Iubirea. Frumuseţea.
Frumuseţea care doarme.
Frumuseţea leneşă, pentru că
frumuseţea nu oboseşte.
Frumuseţea nu îşi pierde timpul dormind.
Frumuseţea nu stă degeaba.
Frumuseţea visează.
Frumuseţea visează să devină iubire.

Femeia nu este frumoasă.
trecutul din ochii mei dezvoltaţi în privirea prezentului
O face să pară astfel
Cerul ce-şi exileaza stelele
în apa mării este negru şi distant,
arogant şi crud.

Mă uit la pata mare,
la fel de neagră şi ea, de pe perete.
Deasupra capului.
Nu ştiu ce ar putea fi şi nu am nici un chef să aflu.

“Ce cauţi aici la ea în burtă?
Ce vrei?
De ce te ascunzi după copil?”.

Pielea ei nu este răcoroasă şi
salvatoare cum este zăpada
pentru bolnavul de febră.
Femeia este neglijenta.
Ea se întoarce pe o parte şi
foarte egoista îşi trage tot
trupul cu ea,
lasând copilul dezvelit în frigul
începutului de istorie.

Mereu aceeasi poveste.
Mereu aşa şi pe dincolo.
Mereu acelaşi început de istorie
La sfârşitul fericirii care ţâşneşte
Distrugător de albă şi ucigaşă între
Aceeaşi şi aceeaşi femeie. Peste femeie. În
Femeie. Din femeie. Poate si din tine. Cine ştie?
Poate.
Mereu mă confrunt cu această situaţie
Cu exceptia unei zile de iarnă când cerul
Reprezintă cea mai albastră şi senină
Privire a mea şi
Soarele urcat pe înaltimi ameţitoare, la mine
În burtă emite
Axiome de necontestat despre situaţia de faţă. Despre
Aceeaşi situaţie.

Cerul, priveşte în altă parte,
în golul său, precum şi noi
privim fiecare în golul nostru.
Nu vede nimic. Se sperie şi urlă cu toţi norii,
cu toate ploile, cu toate stelele, cu soarele,
cu luna, cu celelalte planete, cu celelalte universuri,
cu celelalte goluri, cu ceilalţi dumnezei,
cu toate infiniturile. Cu toate de-o data.

Pielea ei insuportabil de ciudat mirositoare.
În ea se amestecă toate mirosurile,
toate culorile, toate lacrimile,
toate zâmbetele, toate respiraţiile.
Tot dorul.
Toate pizdele din care se naşte moartea.

Plânsul rece al copilului dezvelit.
Ţipătul cerului. Mirosul pielii ei.
Şi multe altele asemeni lor,
îi deranjează somnul.
Frumuseţea se trezeşte în mine,
iese de după copil şi se ridică în picioare.
Este înaltă ca mine şi mă poartă
ca pe un corp căruia îi dă viaţă.

“Pe unde ai intrat?”
Nu se mai înveleşte în copil
şi nu mai aude când îi povestesc
despre aventura tunelului .
Îl privesc cu atenţie.
În el nu se vede nimic în afară de mine.
Stă în faţa mea şi vrea să mă atingă pe burtă.

“m-am întors să îmi cer iertare”.
Şi ca de obicei o iert
spălând-o cu limba de rămăşitele
celuilalt bărbat, gustând moartea
chiar în începutul ei.

Frumuseţea se ascunde în copil.
Vrea să vadă fără să fie văzută.
Se caută de lacrimă prin toate buzunarele,
prin toate placentele. Printre dinţi.
Aprinde lumina, dând totul pe faţă.
Mi se citeşte pe chipul inundat
de lichidul pe care alunecă şi moartea.
Frumuseţea triumfă victorioasă şi fericită
cu mâna pe lacrimă. O prinde în ultimul moment
şi n-o lasă să curgă.

Fac planuri de moment. Pentru acest sfârşit de moment.
Pentru acest ultim moment când ceva se va întâmpla
Şi le va da peste cap. Întotdeauna am ştiut asta
Şi am fost pregătit să-i dăruiesc, s-o cuceresc, s-o
orbesc. dar nu poate ajunge în bezna prin care gândurile acţionează.


În acelaşi timp copilul stă
de o mie de ani cu mâinile întinse spre mine. În erecţie.
În ele ţine pantoful prinţesei ce coboară în alergare
Pe lângă mine dându-mi un pumn în gură. Copilul
E încă acolo, cercetând cadavrul.
De o mie de ani mă priveşte cum urmăresc
neobosit dragostea fetiţelor şi sfaturile învinşilor,
folosindu-mă de viaţă ca de o
busolă foarte necesară orientării
prin bezna evenimentelor planetare.

De o mie de ani mă pregătesc să te iert.
Să-ti dau totul, chiar dacă nu faci asta sau asta.

Încă te întrebi dacă e bine când e bine?
(lângă mine).

Dacă te fac sa te simţi bine,
înseamnă că mă simt bine.

“Înfige-mi-o-n durere.”
Te gândesti la mine în veselia cruzimii
ca la cuţitul unui criminal ce-şi cere dreptul la sânge.
Ca la o armă mortală
ce-ţi va asasina fără durere durerea.
“Vorbeşti prea mult. Taci şi f....-mă.”
Fără să ştii că durerea devine
mai cruntă atunci când dispare.
Tocmai în lipsa ei.


De aici înainte parcurg cu admiratie înteriorul fierbinte
călcând pe aceleraţie până la capătul cearceafului,
liftului, banchetei din spate, mesei din bucătărie.
Poate chiar până la marginea balconului,
acolo unde luna se-mpiedică accidental de Diavol
şi se prăbuşeşte la mică distanţă în faţa mea,
zdrobindu-şi capul de val.
Sângele galben se scurge în mare
lăsând o dâră nobilă şi elegantă
ca o eşarfă pe care frumuseţea şi-o leagă la gât
privindu-se în oglindă.

La capăt eşti tu şi nici un pic
din ceea ce ai fi putut mai mult să fii.
Doar tu şi lipsa de implicare a substanţei,
a materiei care trăieste pentru tine, în locul tău.
“Ar trebui să-mi pară rău? Fă-ţi teacă din trupul meu.”
Copilul trişează. Intră pe culoar şi-mi dă un cot în burtă.
Sunt prins în corzi. În dezechilibru. Atomii mei strânşi
În afara evenimentelor aleargă pe marginea subţire şi sălbatică
A preistoriei precum alergau şi atomii străbunilor mei.
Foarte departe de părinţi, foarte departe de formă ce se
Vânează fără nici un rezultat în toţi ceilalţi. Numai în interiorul
său nu.

nu te-ai născut niciodată
Pentru mine. Nu te cunosc şi ca tot
Ceea ce nu ştiu, îmi zâmbeşti.

„mă faci atât de fericită George, eşti un egoist.”
Şi-n ochii ei nu se citeşte nimic altceva.
De atunci maşina mă loveşte ca o maşină.
Femeia este frumoasă ca o femeie frumoasă.
Cerul este albastru şi senin ca cerul albastru şi senin.
Copilul îmi zâmbeşte ca un copil ce îmi zâmbeşte.
Viaţa este.

Privesc spre perete ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum să te întorci ar fi posibil.
Ca şi cum la fel de posibil ar fi să mi se pară măcar.
Dar nu mi se pare şi pata se micşorează,
devenind invizibilă. Putea fi foarte bine sânge,
dar nu voi afla niciodată
şi nu am nici un chef să mă gândesc
c-ai fi putut să-mi laşi aşa ceva.



RELAŢIA


Specia este dependentă de spermă.
Şi asta contează, pentru că
de la o vreme, de când visez fără întrerupere
şi nu dorm deloc lângă tine,
sunt vinovat de genocid.

dacă ţi –e frică
o să mă minţi şi o să mi se facă lene

îmi este lene,
nu îmi vine să fac nimic pentru asta,


mă gândesc la asta prin perspectiva somnului
acestui pescăruş ce rămâne înţepenit în aer
şi se scufundă până la capăt, înnăuntrul său personal.

nu îi distrage atenţia. Îi distragi atenţia
şi lasă amprente pe fundul acestui ocean
şi pe stele, întrând în conflict cu autorităţile.

aşa te răzbuni pe albastru, pe senin,
albind cerul de la rădăcină.

învaţă-l măcar să te ucidă
şi să plângă c-o ploaie acidă.

din camera cealaltă, îmi ceri iertare
şi din partea diavolului. Îl iert şi pentru
data viitoare.

te ascult cu atenţie sporită
la sfârcurile mici ca nişte difuzoare
ce îmi intră cu şperaclul în urechi.

de la cometă până la buric
rezonezi cu totul pe seducţie,
la maxim risc.

planeta geloasă se simte bătrână sub tine
când te parcurg terorist cu detonatorul
delirului magnetic pe şine.

a fost un masacru.
soarele s-a spălat pe ochi
cu sângele nostru în această
dimineaţă a refuzului venit din capătul
opus al uterului.


nu te baza pe uter. Nu te baza pe sicriu
cu siguranţă este plin de turisti şi nici să
nu te gândeşti la aşa ceva, nu ne înghesuim
să le furăm aparatele de zâmbit.



acum totul s-a schimbat.
simt asta pentru că mă
gândesc la asta.

inelul se descalifică şi
este eliminat.

numai că şi tu ştiai secretul
şi ai profitat, atingându-mă pe
detonator ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, ca şi cum această
mână a ta nu reuşeşte să îşi bată
singură un cui în palma din care
îţi cresc lalele cu spini cultivaţi
în serele frunţii mele.

„eu sunt Diavolul şi dacă
mă ierţi îţi dau totul.
Dacă mă ierţi mă sinucid. “


AM TĂCUT AMÎNDOI


Fred ştie toate melodiile pe de rost
fredonează dansînd step cu o eleganţă engleză
la fiecare atingere se excită chicotind natural

el seamănă un pic cu bunica mea din partea mamei
şi cu sora mea mai mică.
nu am dezvăluit nimănui această constatare întrucît
o consider secret de familie.
Fred este partenera mea de trompetă
amicul meu de trompetă trebuie să fie vesel
şi ucigător în idei ca mine

chiar dacă adeversarul îl umileşte, îngenunchindu-l de data asta
el trece cu lejeritate peste eveniment şi încercă să-l
depăşescă cu o schemă nouă

„la ora asta m-am îndrăgostit de amanta din tine”
de aici înainte îl suspectez de secrete feminine.

„întotdeauna mi se întîmplă la fel
şi nu am timp să mă redresez”. întotdeauna
aşa şi pe dincolo.

„nu observasem copilul decît cu
cîteva secunde înainte”.

Pe lîngă descompunerea chimică a limbajului
tot drumul am fost atenţi la zăpadă

Tăceam amîndoi şi soarele apunea liniştit sub
ciori,
sub furnalul liniştit al crematoriului.

„nu mai am timp să revin” îşi
desface picioarele şi mă prezintă stadionului
în dezechilibru

şi iar aşa şi pe dincolo mă exprim foarte clar pe
marginea chestiei. E tot mai plin de chestii pînă
la tine.
„Mă mir!”
imens. Mereu aceeaşi poveste.

„Eşti bolnav, la ce oră vrei să te culci?”
noi doi, cei mai vestiţi pistolari din ţinut.
cei mai palizi mercenari ai lunei.
angajatul lunii îmi ficsează reculul.
împreună cu trupele mele am fost
trimis să-i invadez trupul.

ca orice profesionist mă descotorosesc de aromă.
de senzaţie. De fîşia galbenă ruptă în dinţi.

teribil în pas cu moda pe urmele noastre.
în studio sînt producătorul unor vise universale

şi-aşa mai departe. Trăim cu senzaţia izolării
tribul pare mulţumit de realizările noastre
şi încurajează dragostea în aer liber.

şi oglinda
oglinda în care vedeam doar un om.

ne purtăm ca doi veritabili canibali ai tribului
ce supravieţuiesc printr-o hărnicie de club
avem timp de dueluri în aer liber
devorîndu-ne mereu prada de la distanţă

„te-ai incurcat Fred, ai ajuns
în pat cu altul.”

Pînă cînd din cealaltă cameră întunericul ne
priveşte în ochi cu aceeaşi tristeţe

după care tăcem amîndoi. şi
între noi şi noi fie vorba, tăcerea
este apăsătoare ca o
duminică a creierului.




AM TĂCUT AMÂNDOI ( feat. Gili Mocanu)


Unul dintre noi era gata gata să spună ceva,
faţă în faţă, am tăcut amândoi,
după cum spun numai eu aici,
negru în faţa ochilor

Întunericul stolurilor de ciori, iarna.
În felul în care îmi amintesc,
ştiu că pot spune asta.

Am tăcut amândoi pentru că totul se închisese,
era prea târziu şi pierdeam, ştiam amândoi asta,
că nu mai are nici un rost asta şi asta,
ne miram de fiecare lucru pe care îl face celălalt
şi soarele apunea după furnalul liniştit al crematoriului
din amintirea fotografiei.

Pentru că ridicam din umeri oftând,
în timp ce colţurile gurii cădeau pe scenă,
prea mult şi atât. Mă culcuşisem într-o lene regală.
Doar cele mai nehotărâte se lăsau prinse.

Am tăcut amândoi şi între noi şi noi
Fie vorba tăcerea era odihnitoare
Ca o duminică a creierului.





SUTĂ LA SUTĂ

%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la%la
IUBIRE




SECRETUL(feat. Gili Mocanu)

Vreau să-ţi spun ceva ce n-am mai spus nimanui. Dragă cititorule,
mă voi adresa ţie ca unui om matur. Mă duc să mă culc şi să dorm.
Sunt fapte şi gânduri ştiute numai şi numai de mine. Ai crede că n-ar
fi o experienţă noua pentru tine, dar ce-ţi voi spune te va schimba
pentru tot restul vieţii.Nu te astepta să-nţelegi imediat.Secretul
meu va face cu tine un cuplu în care tu vei suporta o inferioritate
ontologică.
Într-o dimineaţă, observând că găleata de gunoi este plină, m-am
dus să o arunc. Am coborât la colector şi înainte să arunc
gunoiul , am ridicat capacul tubului colector. În următorul moment,
am văzut blocată la gura tubului o mipa de ilium. Să nu crezi că e o glumă. Dacă plimbându-te pe stradă ai vedea pe jos o cheie sau o monedă, în momentul acela ceva din tine ţi-ar spune:”iată o cheie sau o monedă” aşa cum acel ceva din mine mi-a zis în acele momente: “iată o mipă de ilium”, ceea ce mi s-a părut absolut firesc. Dragă cititorule nu vreau să te dezamăgesc răpindu-ţi mult timp cu descrieri pozitiviste. Urmăreşte-mă cu atenţie.
Am deşertat găleata peste mipă trimiţând-o pe tub în jos, împinsă de resturile mele menajere. Ambalajele iluziilor mele.
După cum se ştie , vaginul ca funcţionalitate igienică, se comportă ca un ochi. Precum ochiul lipede al decedatului, vaginul se întunecă în moarte. Ca şi cum m-aş trezi dimineaţa lins pe picioare de un caine. Cei care au câini se trezesc fericiţi în situaţia asta. Eu însă am o altă fantasmă în privinţa trezirii la fericire. După o vreme de la evenimentul cu mipa am avut prilejul de a călătorii în Italia, la Veneţia, pentru o săptămână.Dacă nu ai avut prilejul să petreci câteva zile la Veneţia, îţi va fi mai uşor să înţelegi ceea ce îţi voi destăinui în continuare.
Impresionat de experienţă, la întoarcere, am fost încântat de faptul că nu era nimeni acasă.Neştiind ce să fac mai întâi m-am hotărât să mă tund cu maşina electrică. După ce am terminat m-am dus să mă spal la chiuveta băii. Între timp a venit cineva acasă. Pe moment nu mi-am dat seama cine este, dar am bănuit din zgomotele pe care le făcea. Zgomote obişnuite dar care pentru mine aveau un efect transcedental. După ce am ieşit din baie, am observat că în casă nu e nimeni. Am mers pe balcon, în bucătărie şi nicăieri nu era nimeni. După câteva momente , pe uşa de la intrare a intrat el cu găleata de gunoi goală în mână. Ascund identitatea persoanei, întrucât ea nu este atât de importantă pe cât faptul că avea ochii înlăcrimaţi.
Pe vremea aia maică-mea lucra încă la farmacie, eu fiind scutit de grijile financiare pe care le-aş fi putut intâmpina datorită vieţii mele dezordonate. Femeia asta mă iubeşte tare de tot. Dacă o genă din mine s-ar schimba,s-ar răsuci, s-ar întoarce pe dos, aş putea să simt măcar pentru câteva secunde ce a simţit cel de la care moştenesc gena, în acel moment al vieţii sale (când gena a avut poziţia respectivă), pe care eu îl trăiesc acum?
Fie-ţi infidel. Oameni sunt nemuritori. Genele pe care le port acum sunt cele ale jupuitorilor de oameni şi animale. Stadiul de ilium. Stadiul de ecorseu. Îmi doream să fiu femeie şi să mă cheme Melissa.
Când gagica s-a bărbierit la pizdă a considerat că momentului dezvăluirii îi este necesar un moment ceremonios.În consecinţă ne-am îndreptat paşii romantici către un perimetru rectangular amenajat de persoane umane în direcţia creerii unei stări interioare de linişte sufletească acompaniată de o bună dispoziţie halucinantă. Ajungând într-un loc umbrit de foişul tomnatec(al sufletului meu), al unui castan, gagica şi-a ridicat fusta şi mi-a arătat pizda bărbierită.
Ştiam ce culori îi plac şi ce actori, ce cântăreţi, cărţile preferate iar la cele mai frumoase filme fusesem împreună. Ca să apropii imaginile îndepărtate îţi este necesar un sistem de lentile.
Instrumentele construite în direcţia optică au permis omului să îşi reveleze noi orizonturide cunoaştere a universului în care trăieşte din totdeauna. De la o simplă lupă, aşezată într-un sistem de lentile, lunete, binocluri, microscoape, până la cele mai sofisticate telescoape, dorinţa noastră,a tuturor a fost aceea de a anula distanţe imposibile deocamdată de străbătut în condiţiile actuale. Tineretul din ziua de azi, profitând , iată , de posttehnicism, improvizează deschiderea către noile ere ale opticii. Unul dintre exemple, este acela în care doi tineri din oraşul nostru au încercat , folosindu-se de un binoclu militar şi o cameră de filmat turistică, să creeze un melanj, cu scopul de a oferi celor din jur experienţe vizuale noi.
La vremurile acelea, avangardiste(sic!).Dar faza asta cu pizda, m-a dat peste cap,m-a întors pe dos,m-a răsucit, microbiologic vorbind.(cu riscul de a te plictisi , cititorulu, simt nevoia de a deschide o paranteză).Înainte să te scufunzi , caută să înţelegi în mod corect mesajul simbolic al steagului. Şi un alt sfat pentru copii: semiologia pericolului se adresează cromatic. Vestea pe care am aflat-o în urma tragerii la sorţi m-a îngrozit.Pentru mine plăcerea pe care o simt urmărind un meci de fotbal este greu egalată de senzaţia de extaz pe care o am când mă îmbăt şi îmi bat nevasta.
Vântul umflă perdelele diafane ale terasei vilei de munte. Soarele apune încet , oglindit de albastrul cristalin al bazinului înconjurat de stânjenei. Fred şi Ster, un câine lup de talie regală şi un ogar kaukazian supraveghează teritoriul visului. Umbrele sunt stinse. Balansoarul este neclintit. Sunt contrariat de intenţiile pe care ceva sau cineva le are în ceea ce mă priveşte, deşi ele iniţial au fost sugerate de mine. Sunt bucuros când îmi este remarcată măiestria cu care ştiu să analizez împletiturile baroce ale mobilierului.
Contribuţia mea a fost indispensabilă cercetărilor lui Andre Marllaux. Mama mea, în primii ani de căsnicie a suferit un accident.
Consecinţele acestuia au făcut-o ca în momentul în care a rămas însărcinată cu mine să se gândescă la eventualitatea unui chiuretaj.
Dar tata a convins-o , fără să apeleze la aspecte religioase , să rişte naşterea mea. Noroc! De ce nu, noroc bun! Evident neaflându-ne într-o zonă axată pe extragerea minereurilor solului, în familia mea nu a existat tradiţia mineritului. Nici din tată în fiu, nici din unchi în nepot, nici din socru în ginere. Nici din pulă-n pizdă încărcându-mă de bagaje genetice nefaste. În copilărie, la un moment dat dorinţele mele au început o desincronizare cu relaţia noastră de trio. Dacă nu am aripi pe umeri , nu agăţ gagici. Exemplul relaţiei părinţilor mei m-a făcut să-mi dezvolt o circumspecţie în ceea ce-i priveşte , cum că mi-ar ascunde un secret prin care un mod de a trăi viaţa la extrem, are aparenţele unei vieţi perfect previzibile prin monotonia (cititorule!) pescăruşului încremenit în vânt. Nefiind multumiţi de sistemul didactic al şcolilor de oraş ai mei m-au încredinţat unui preot.
Când vine timpul să mă alinţi îmi amintesc de fabula jupuitorului. Stăm duminica în pat şi ne gândim împreună la asta. Gândim despre asta ceva ce ştim numai noi, trăind cu părinţii noştri. Cine oare ar putea să mai ştie ca să-mi poată spune cum îl cheama pe zeul jupuirii? Când mă trezesc , iubita îmi doarme în braţe. Simt cutele cearceafului între labii. Prefer să mă masturbez decât s-o deranjez. Înainte să ies trec pe la toaletă, apoi o iau la fugă spre casă nerăbdător să mănânc varză cu carne de mânz.
Tătarii:popor migrator. Cangurul este numit cu propia-i denumire.
Istoria m-a învăţat că nu contează cine sunt. Caut să nu dezamăgesc pe nimeni. Mai târziu, pişându-mă am avut o senzaţie de împlinire.

PUNK


Unica experienţă o aveam din copilărie. Luam un fular de lână moale, toarsa şi apoi împletită de mama mea, sau pur şi simplu o eşarfă oarecare de mătase, în care îmi înfăşuram gâtul o singură dată. Apucând apoi cele două capete rămase libere strângeam cu putere, sugrumându-mă. Corpul îmi cădea pe pat. Creierul, rămas fără aer, devenea mai uşor ca acesta, ridicându-se deasupra sa şi a gândurilor. Gândul este un narcoman dependent de aer. Un pitic îmi sărea în cap. Mi-am dat seama că dansează step abia când am prins ritmul paşilor săi. Prin faţa ochilor mijiţi, foarte departe de aer, deasupra sa, ca rezultat al strangulării, îmi treceau la foarte mică distanţă comete roşii ce alternau într-o simetrie dantelată cu comete nuanţate în gri metalizat şi portocaliu lipite de pupilele aflate atât de aproape încât pierdeau imaginea de ansamblu a chiloţilor ei pe care ii priveam de la marginea interiorului matern, dar totuşi din mama. Era prima privire în exterior pe care o retrăiam pretutindeni în lungile prăbuşiri ale corpului pe pat. De fiecare data când scoteam capul afara, îmi recăpătam echilibrul printr-un balans, ţinându-mă cu mâinile de pereţii intrării prin care în zilele de vară petrecute de ea pe plajele amenajate spre delectarea nudiştilor, razele soarelui pătrundeau, ca printr-un filtru, în formă de pizdă. Efectul îmi producea plăcere. Aceeaşi plăcere pe care şi acum o regăsesc dimineaţa când mă trezesc cu privirea mulată pe chiloţii dantelaţi ai Simonei. I-am povestit totul. Entuziasmul crescuse mult. Nu mai avea nimeni loc în povestea noastră. Începuse să se exprime liber, şoptindu-şi din toate ungherele sentimentelor contradictorii. Atunci inima mi s-a spart in atomi. În fiecare atom bătea o inimă mică. Îmi cuceriseră tot corpul. Aveam gura plină de inimi si nu puteam să vorbesc tare. Îţi şopteam. Parcurgeam euforie după euforie. La capăt ţâşneam toată. De când îmi spune asta, aproape zilnic, sunt tot mai fericit. Culorile m-au cucerit. Cerul este albastru străveziu ca cearcănele tale şi obosit să ne mai mintă cu seninătate că dimineţile scot toate petele de vis şi de erecţie. Ne împiedicăm de sărutul alb. De respiraţia întinsă la maxim pe care ne-am atârnat conştiinţa la uscat. Nu te mai gândi la asta. Eşti fericită. Vom face asta şi asta. Întotdeauna asta vine după asta. Acum nu mai contează, acum totul vine de-odată. Mă percheziţionează cu desfătarea în vârful degetelor. Mă răscoleşti în sertarul cu lenjerie intimă. De aici o privesc prin ochiul de dantelă al chiloţilor pe care îi expun la soare. La lună. La judecata de apoi. Ireproşabil. Sclerotica se spintecă între rechin şi senin. Între gheaţă şi îmbrăţişare. Pentru asta eşti aici. Să te găsesc şi nimic altceva. Nimic mai mult de atât. Pentru asta te iubesc. Pentru că exişti. Şi asta se vede. Aseară stăteai întinsă pe canapea. Numai tu şi el. Şi-n tine răsăritul. Ştia la ce te gândeai sau iar îl minţeai? Tu eşti sora mea şi deşi ne-am desprins din aceeaşi mamă, ne îndreptăm spre morţi diferite. Acum totul s-a întristat. Stau bine, căzut pe pat, înfăşurat în eşarfa moale a pielii de inadaptat . Necăjesc cometele trăgându-le de coadă ca şi acum două mii de ani când o trăgeam de tâţe pe Maria. era doar o fetiţă. Eram nişte copii. De atunci multe s-au schimbat. Virgina s-a scindat. Dimineaţă mă gândeam la ea şi eram vesel. Îţi culegeam ciripituri din înaltul zborului personal. Acum sunt doar o lacrimă ce îţi alunecă pe obraz. Îţi intră în gură. Eşti mult prea puternică să nu îmi simţi gustul. Obişnuieşte-te cu această situaţie. Acum dacă mor, nu îmi pare rău. Chiar şi-n dezonoare. Obişnuieşte-te. E tot ce mi-a rămas. Şi chiar mă obişnuiesc, întins pe pat, cu armatele îndrăgostite pe urmele mele. Urmărirea se prelungeşte până noaptea târziu, în jurul corpului abandonat. Mama îmi ştergea firicelul de inimi ce îmi curgea din gură. E mult prea proaspăt ca să se ducă. Şi chiar sunt fraged în drumul către tine, fără corp. Uneori revoltat. Poate din cauza vârstei pe care nu o pot identifica în tocmai această prospeţime ce mă lansează în cariera de criminal nesuspectat. Nu se vor mulţumi cu această stare. Rezist în vacarmul batistelor înroşite de bătaia inimilor fiind totuşi emoţionat , mă aplec dinspre femeie spre bărbat. Cad din pat sub gândul vedetelor porno ce m-au înconjurat. Îmi revin imediat trezindu-mă cu genele încurcate în fularul de lână pe care am cules-o ca un golan vis cu vid din părul tău pubian si uneori celebru de adevărat. Atât de inevitabil este momentul în care voi deschide ochii trezindu-mă singur cu unica experienţă din copilăria mult prea fericită ce m-a dezechilibrat şi foarte des m-a enervat la culme.





ÎNTÂLNIREA

S-a apropiat de mine. Nu arăta prea bine. Era neliniştit şi avea ochii înlăcrimaţi. Mi-a pus o mână pe umăr şi m-a privit cu ochii hăituiţi. Vroia să îmi spună ceva.”Vreau să îţi spun ceva, mi-a zis, mi s-a întâmplat un lucru cu totul şi cu totul neobişnuit, chiar în această dimineaţă, când coboram scările să plec la serviciu. O grozăvie, ce mai, ceva extraordinar, miraculos, ceva ce cu greu poate suporta o fiinţă omenească fără să îşi piardă minţile, ceva de neînchipuit, ceva imposibil, ceva de negândit - şi în tot acest timp vocea îi tremura, lacrimile i se scurgeau pe obraji şi mâna îi tremura şi ea zguduindu-mi umărul cu putere - ceva ce nici în ruptul capului nu aş fi crezut că mi se poate întâmpla tocmai mie, sau oricărui alt om, dă-mi un minut să mă liniştesc şi îţi voi povesti imediat totul, aşa ceva nu se poate, numai puţin, nu te supăra, mă vei înţelege,- se apropiase de mine aşa de mult încât doar o răsuflare ne mai despărţea, cu o mână strângându-mă de umăr iar cu cealaltă deschizându-se la şliţul pantalonilor de catifea roşie pe prohabul cărora apăruse o mică pată de urină, tot roşie şi ea dar mult mai închisă la culoare - a fost atât de real, atât de dureros şi de plăcut în acelaşi timp,- privea cu un fel de disperare superioară spre jetul de urină care se arcuia îmbrăţişând pământul şi fără să mă ia în seamă a început să urle ţinându-şi privirea la fel de aplecată “pişatule, pleacă pişatule, du-te dracu de pişat nu poţi rămâne aici, eşti doar un pişat, un pişat ordinar” şi faţa i se congestionase întorcându-se în sfârşit spre mine roşie ca apusul - atât de uimitor, ceva de speriat, atât de năucitor, de surprinzător, atât de frumos şi de gingaş, atât de suav şi de măreţ, atât de zdrobitor şi emoţionant.” I-am pus şi eu la rândul meu o mână pe umăr încercând să-l liniştesc dar nu am reuşit şi până la urmă nu mi-a spus nimic din ceea ce vroia să îmi spună pentru că oricum nu aş fi înţeles. A fost ultima noastră discuţie şi de atunci, nimeni nu mai ştie nimic de el.




ÎNTUNERICUL

Cum pula mea ai putut tocmai tu să faci aşa ceva, se vede că te-ai rătăcit altfel nu ar fi posibil, hai dacă era vorba de altcineva înţelegeam, dar tocmai tu, fetiţă cuminte şi deşteaptă, cu ce morţii mă-ti ai gândit, doar ţi-am spus, ţi-am atras atenţia că nu e bine că poţi face orice în afară de asta şi tu tocmai asta ai făcut, tocmai ce ţi-am spus să nu faci nici în ruptul capului asta ai făcut, nu pot înţelege una ca asta, ce-o fi fost în căpuşorul ăla al tău plin de limbi străine de voci de profesori honnoris causa, de facultăţi înalte de te apucă ameţeala doar dacă te gândeşti la ele este peste putinţa mea de înţelegere cum ţi-a trecut aşa ceva prin mintea aia plină de citate filosofice, de legi economice şi de date istorice hai, hai spune ceva acum dacă mai eşti în stare eu mi-am făcut datoria şi părinţii tăi ş-au făcut-o cu vârf şi-ndesat numai câţi bani au cheltuit cu educaţia ta prin internate occidentale prin clinici de înfrumuseţare, numai câtă lecitină ţi-au turnat pe gâtul ăla gingaş pe care ţi l-au îngrijit cu băgare de seamă la conservator numai ca tu să înţelegi în pula mea odată pentru totdeauna că nu poţi să ne muşti în halul ăsta pe toţi trei de-odată.




DISCO

am intrat în toaleta discotecii pentru a mă spăla pe mâini. după o lungă perioadă de aşteptare am reuşit în sfârşit să ajung lângă chiuveta grupului sanitar. după ce m-am clătit, în timp ce mă ştergeam cu atenţie pentru a înlătura picăturile de apă ce-mi curăţaseră pielea, s-a apropiat de mine un poliţist care m-a întrebat ce am în mână. privind mai cu atenţie am constata uimit că în ciuda efortului, în mână îmi rămăsese încă, o palmă.




DOI LUNETIŞTI




DOI LUNETIŞTI

Sunt visele mele contemporane. În lift mă uit la tine. Se vede de la distanţă momentul aplecării pe copilărie. Poate eşti cea mai micuţă curvă. Cea mai dibace. În tot acest timp el a vorbit la telefon. Ştii, afaceri! Până şi lunetistul vorbeşte la telefon. Cu cine oare? Cu celălalt lunetist.






DOI TEI

Pe li-la se cutremură stelele. Despre cer am vorbit si la telefon. Are peluză din trupul tău despicat în pizdă. Bobocul se asexuează în lalea. Ceva te face să cedezi. Cedez. Şi asta numai pentru că nu te mai pot vedea aşa. Pe moarte cu degetul pe trăgaci şi cu atenţia încordată în jurul ţintei. Stolul de ciori a coborât din iarnă peste coroana împletită a teilor din parc. Îşi continuuă simfonia neagră din verdele foarte înalt. La sfârşitul zilei apusul ne mângâie pe gene. Ca un machiaj de calitate. Arătăm bine. Toate visele ne sunt scoase în evidenţă.





DOUĂ VISE

Este o dâră de lumină pe rază. Sunt buzele tale pe sticla de şampanie. Şi urmele dinţilor tăi pe buza de jos. Paşii tăi pe coridorul mansardei. Pe aventura din lift. Partenera mea avea blană la coborârea-n maimuţă. Eşti plină de splendoare la dineul antinc. Poţi sfârşi electrocutat. Departe de lume. Nu este cazul să te gândeşti la asta, visul înseamnă altceva.



DOUĂ PRICOMIGDALE

Am scos capul după pricomigdale. Adevărul lor îmi înrobise mirosul. Joci rolul Diavolului. Treci totul prin maci. Prin cearceafuri şi ceruri. Însoţit de stele până la finalul târziu în care te iert şi-mi dăruieşti totul. În care te iert şi te sinucizi. Te sacrifici iubirii în care îmi săruţi zâmbetul pe strălucire. Puteam fi două pricomigdale. Cu gusturi diferite.



DOUĂ STELE

Pentru că mă pierd în amănunte ca de fiecare dată când evit să vorbesc despre asta. Despre puiul de leu şi blana sa folosită la căptuşirea leagănului. A uterului. Copilul va fi mulţumit. Ai perfectă dreptate, nu mi-am dat seama. Te pierzi în amănunte. În descrieri haotice ca sufletele noastre care mizează pe iubire. Carnea jupuită a puiului de leu a fost acoperită cu revista porno. Nu se mai vede nimic. Ne zâmbeşti de peste tot. Din vârful coperţii, din vârful buzelor, visului. e bine. Puteai să faci totuşi ordine în viaţa ta, înainte de asta. Îţi aminteşti cum am părăsit separat sala cinematografului? În urma mea, stelele s-au stins una câte una pe ecran. În amintirea furtunii pe care ai detonat-o în noi. Tot separat am părăsit şi scena în aplauze diferite. Şi absolut invers stau lucrurile cu viaţa. Am rămas singur până târziu cu privirea închisă în afară, pe bancă, sub trilurile ciorilor din tei.


DOUĂ VRĂBII

Am rămas singur cu privirea închisă în afară, pe bancă, sub trilurile ciorilor din tei. Scot capul de sub staniol şi mă apropii de floare. Lunetistul îşi fixează ţinta. Bobocul de lalea îmi explodează în faţă. Reculul se prelungeşte până târziu sub stea după dealul pe care ne urcam împreună să stoarcem câte o dimineaţă din pielea elastică şi transpirată a nopţii. Din gunoiul curat al viselor. Din cosmicul lor întuneric. Trag de linişte ca de o coardă sensibilă, făcând-o să vibreze şi să cânte, să îşi iasă din linia perfect întinsă a unui zâmbet constant. M-am trezit pe banca universală. Priveşte câtă treabă au vrăbiuţele astea. Nu-şi mai văd capul de atâta treabă. În tufişul din spate. Pe iarbă. Pe pavajul din centrul comercial. În aer. Pe nori. Pe muzică pop. Ochiul înţepenit în moarte al ciorii, reflectă aripa înţepenită în zbor a altei ciori. Mă folosesc până departe de cioară şi asta îmi convine. Lunetistul nu ratează niciodată. Asta te obsedează. Că mă obsedează. Că uneori mă gândesc numai la asta. Puteam să fiu în mijlocul trupelor inamice. Nu aş fi simţit nimic. Ca de fiecare dată când îmi pierd atenţia şi nu mă mai interesează asta şi asta. Nu mă mai interesează nimic.



DOUĂ CAPSULE

Cine mai numără capsulele din pahar şi sentimentul dăruirii la pitici? La cactuşii din seră? M-am lăsat picurat pe gene. După gust nu părea să fie sânge. Întârziasem la atentat. Eşti plină de portocale pe picioare. Vei desena covorul alb. Te vei deschide ca o venă. Gestul dezechilibrează în contextul creat de capsulele vernil şi de muntele ce se reflectă şi se scufundă-n lac. Merită încercat. Mocheta păstrează imaculată imaginea muzicii din paşii tăi şi din privire. Poate chiar din momentul unei încruntări. Foarte uşor ajungi principalul vinovat de la tei până departe, la prima mamă şi la primul bărbat.


DOUĂ MAME

Două căpşuni diferite nu au acelaşi gust. Nici în amintire. Şi pentru amintire ajunge o căpşună cu două gusturi diferite. Important e când se face linişte. Între doi oameni ce au gusturi diferite. Cine îşi va dori liniştea mai mult. Şi cum vor demonstra asta? Lunetiştii arată la fel. Nu pot fi văzuţi niciodată împreună. Nu pot fi deosebiţi nici prin numerotare.


DOI LUNETIŞTI DIFERIŢI

Sunt un golan sub cerul îndrăgostit la linie de mare. E tot ce poţi spune? E singura descriere posibilă a fericirii pe care o adopt şi o hrănesc direct din sfârcul cu cercel. Dacă sunt fericit nu mă poţi face fericit. Recunoaşte. Ai momente când o iei razna. Pentru o clipă era cât pe-aici să te cred. Să te felicit. Doar pentru o clipă când în picăturile de rouă ce îţi cad din pizda modern excitată, s-a reflectat uşa de la intrare şi a apărut lunetistul cu părul explodat sub presiunea şampaniei. S-a terminat cu absenţa. Apoi au atins pământul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi prea simplu dacă s-au spart. Mai vreau o dată şi încă o dată. Până la capăt de această dată. Aşa stau lucrurile în fiecare zi şi mă prinde noaptea pe cărarea părului tău ce încă mai visează la chiloţi. Poate nu te gândeşti la asta. Poate nici el nu se bucură de libertatea de a visa la perechea regală. În castel s-au aprins luminile din marea sală. Se repetă în draci momentul ceremoniei. Puiul de leu apare cu revista porno pe cap. Sunt implicat în rolul de vedetă câştigat. Femeile îşi întind mâinile spre locul în care ar trebui să mă aflu. Chiar între părinţi. Pe sudura fină dintre ei. Voi fi înghesuit ca de fiecare dată când las totul în seama rudelor. Ar trebui să te calmezi. Atâta timp cât cercetările continuă, nu ai motive de îngrijorare.


DOUĂ CEASURI

Şi dacă îmi vor găsi trupul şi se vor mulţumi cu el? problema e că am uitat. Chiar nu îţi aminteşti unde l-ai lăsat. Deja e târziu. Vaporaşul de agrement s-a scufundat trăgând în vârtej, după el carnea mea încercănată. Nu mă pot prezenta în această stare. Vreau să mă feresc de bârfe. Dacă mă dau un pas sau doi în spate mă voi admira pe mine cum te fut. Dar nu te gândi la asta. E problema mea. Vroiai să mă întrebi ceva? Da, cum te-ai rătăcit? Am urmat panta curentului care m-a purtat. Pe curcubeu răsăriseră câteva stele. Părinţii s-au privit cu dragoste pentru o clipă şi le-am scăpat din atenţie. Asta a fost tot. Nu îmi trebuie mult să mă rătăcesc. Şi apoi a mai fost comportamentul ireproşabil al mamei. De o viată, de două, de trei, din totdeauna închide ochii la unele chestii. Aşa a fost mereu. Ştie că îmi place.



DOUĂ CURCUBEE

Nu exista nici un cadavru şi tot ce nu există merită inventat şi ascuns în timpuri mai blânde. M-am simţit obligat să fac asta. Rămăsesem dator algelor şi plantelor de pe fundul mlaştinii. Iar sunt praf la margine, departe de spaţiu şi de îndatoririle zilnice. Târât de vârtejul gros al speciei. M-am plictisit de toată vrăjeala asta pe care o întreţii ducând de zgardă puiul de leu. Mai bine te-ai uita pe revista porno şi aşa înţeleg că nu îţi mai pasă. Răsfoitul îţi va da un aer sincer distant. Mi-am amintit de asta aşa, când te aşteptam în staţie cu vrabia ciclop pe sârma din mână. Nu aveam bani pentru doi ochi. Aşa că vânătorul a păstrat unul ca pe amintirea unei iubiri lipsită de priviri. Ciripitul îi scăpase deja, înţepenind definitiv chiar în faţa ciocului ca un sunet constant ce începe să semene cu liniştea.



DOUĂ CEŞTI

E un moment solemn. Cel al dăruirii. Totuşi, nu îţi pot reproşa totul. M-ai ajutat să împing barca în mlaştina şi să ambalez cadavrul. În staniol se reflectau stelele. Luna era dincolo de verdele negru şi înnoptat al copacilor din pădurea învinsă şi ea de umbra ta. Apoi ne-am abătut de la drum. Ca de fiecare dată. Soarele era la apus scurgându-se de pe structura metalică a podului de deasupra noastră pe staniolul înroşit de deasupra mea. Ştiam amândoi că este pentru ultima oară când facem asta. Ne confruntam tot pentru prima data cu o astfel de îmbrăţişare separată. Ruptă în două. Lunetistul ne urmărea din frunzişul răpus de razele ascuţite ca nişte lamele pe care se mai vedea încă sângele cerului. Eu, cuminte sub staniol. Ea lingând ciocolata de pe partea cealaltă.

DOUĂ SENTIMENTE

Atunci s-a auzit explozia şampaniei. De ce faci asta? De ce faci scene? Problema e ca până şi tu ştiai că nu mă mai doare nimic. Pe asta mizai. Pe adevărul nearticulat al cadavrului. Durerea nu există dacă este mută. Astăzi e rândul unei nopţi liniştite. Prima noapte liniştită. Nu poţi face prea multe cu un cadavru. Poţi alege pentru el. Vreau la soare. Vreau să stau la soare. Scoate-mă la soare. Du-mă măcar sub candelabrul din sala de ceremonii. Pentru ei nu mai contează. Pentru tine sunt doar un ciudat. Un sentiment ciudat. E tot ce sunt. Încă mă caută, deşi am fost aici tot timpul, deşi am fost cu ei. Cu ei în gând. Dacă fac asta nu mai e nevoie de nici o explicaţie. Înseamnă că îmi place. Şi ei ştiu asta. De asta mă caută. Sunt agitat şi nu o să mă potolesc. Simt în genunchii pe care nu ar mai fi cazul să îi simt. De ce mi se întâmplă tocmai mie aşa de fiecare data când nu vreau să fug. De ce îmi vine? Chiar şi în imposibilitate. Dar nu mai e cazul să ne întrebăm aşa ceva.


DOUĂ FRUNZE

Am deschis ochii, chiar dacă noaptea trecută îi lipisem de stele. De cerul gurii tale. Două glasuri. Două dezamăgiri. Pe ele se ridică cu graţie campionul. Lunetistul îl prinde în vizor. Se apleacă şi mă înveleşte în petale. Învinşii sunt în siguranţă. Victoria este atrăgătoare pentru lunetist. Aşa stau mereu lucrurile pe ecranul frunzelor de nuc.



DOUĂ SUNETE COLORATE

Li – La.




DOUĂ ACCIDENTE

Eram atent la canar. De sus de la balcon se vede totul pe masa rotundă, până la răsărit. Treci cu zâmbetul pe buze prin faţa tuturor. Traversează haotic şi râd isteric când o loveşte maşina cu acţipildul regal pe bord. Lunetistul apasă şi de această dată pe trăgaci. Într-o jumătate de respiraţie. Jumătate albastrul senin al cerului, jumătate albastrul senin al mării. Jumătate respiraţie. Jumătate nu.


DOUĂ COPILĂRII

Mă miră aerul copilăriei chiar în clipa ei splendidă pe dinăuntru şi verde. Sunt două copilării. Lunetistul nu îţi ratează tatăl care te provoacă. Va părea o dejucare de planuri. O întoarcere a situaţiei dinspre maturitate spre gângurit. Dinspre rol spre realitate.


DOI LA FEL

Sunt doi la fel de încântători ca la început. Nimeni nu se pune cu ei. Nici măcar sora antrenată în ospicii. Nu te gândi la machetă ca la sfârşitul fiecărui antrenament. Pe geamul palid al ospiciului se scurg nişte oameni. Aceştia trăiesc însă sfârşind în planul lunetistului. In destrăbălarea lui contemporană. Poate că trage la întâmplare mă gândesc să nu fie nişte coincidenţe.


DOUĂ SĂGEŢI


Înainte de puşca cu lunetă trăgea cu arcul dintre sprâncene. Cu el le-a vânat pe fetiţe. Acolo departe pe linia orizontului din vremea naufragiului pe balenă. Egiptenii au otrăvit vârfurile. Le-au înmuiat în discreţia dimineţii. Nu te întinde la soare. Laşi urme pe curcubeu. La soare? Poate peste tot. Ca atunci când nu m-am putut opri şi partenerul a înţeles perfect asta. Un trup va căuta alt trup în care să se înfigă. Trupul tău spre exemplu.


DOUĂ IUBIRI

A doua iubire a fost înainte de prima. Mereu îţi povestesc despre ele. Sunt importante pentru stele. Laşi totul în seama mea. Problema importanţei şi ordinea lor. Sunt importante şi pentru sora antrenată în ospicii. Ca un vis împărţit între sora antrenată în ospicii şi stele. Lunetistul trage la mijloc. În ce le uneşte.


DOI AFARĂ

Peste tot, maşina escaladează sensul firului de păr vara. Maşina o face cu uşurinţă şi mă scoate din minţi cu eleganţa sa. Aerul din timpul ploii ne-a zdruncinat. De ce m-ai sunat? Sunt departe de linia generală. De îndatoririle zilnice abătute spre vis. Lunetistul la cine oare visa cu degetul pe trăgaci? Cu siguranţă se gândea la tine şi la mâinile mele care ţin altceva acum în vizorul lunetei.


DOUĂ FRUMOASE

Sunt două foarte frumoase. Mai frumoase ca niciodată, prietenele tale chemate la comandă. Să nu uiţi că le face o deosebită plăcere. Să mă şicaneze. Să mă gâdile pe sfârc. Pe analgezice. Direct pe prinţul din visul cu baia servitorilor. Cu bentiţe colorate incluse în echipamentul obligatoriu. În aceste condiţii şi promisiuni, lunetistul mizează pe viaţa sa armonioasă.


DOUĂ TRENURI

Soarele bate neîntrerupt în acelaşi loc, ca şi cum nu ar trece prin pădurea deasă şi întunecată
trenul în care doarme îngerul traficant ce îmi aduce pizda ta.



DOUĂ SENSURI

Păsările ciripesc. Sunt senzaţiile mele din faza verde spre gri a planetei. Spune-mi te rog ce sunt ciorile. Că sunt păsări. Că ciripesc. Spune-mi toate astea. Lunetistul este adeptul tăcerii şi al liniştii. O face în grabă. Ca pe o obligaţie neplăcută. Împuşcătura se amestecă cu ciripitul în tăcere, ca într-o liniştire graţioasă a ecoului.
DOI COPII

Se zâmbeşte din înaltul narcotic al cocotierilor. Mamut nu o înţelege pe veveriţă. Nu înţelege asemănarea dintre aceasta şi monument. Şi nici veselia criminală a puiului de om nu o înţelege. Se sprijină prea mult pe stele. Pe prietenia lor. Mă sprijin pe stele? Adică ceeeeeee? Adică cuummmmmmmmm? Tu şi puiul de om?!. Niciunul nu vede puiul de stea!



DOUĂ AMINTIRI

lunetistul ratează pentru prima oară. Lunetistul ratează pentru a doua oară. Sunt cele două amintiri ale lunetistului. Unicele sale ratări.


DOUĂ NECUNOSCUTE

Cine îl strigă de pe margine? Aceasta pare să fie necunoscuta mirării. Lunetistul îi cade victimă. Nu îşi poate mişca fruntea înţepenită între cele două ratări. Omul nu poate evada din substanţă. Dar se poate plimba prin ea. Purtând peste tot amprenta diferită şi unică a celor două ratări.


DOUĂ LĂMÂI

Să te storc. Spui întorcându-te, cu zâmbetul ce îţi scoate în evidenţă perla roz şi despicată a cercelului din clitoris, spre lunetistul galben ca lămâia.


DOUĂ PUPILE

Mă văd. În imense iubiri. În limpezi catastrofe. În ochii mei melancolici.